Cand trebuie sa scriu un text despre cineva, mai ales daca nu l-am cunoscut personal, ajung inevitabil la momentul in care aceasta datorie devine ceva foarte personal.
Si atunci trebuie sa ma intreb, ce inseamna pentru mine, personal, Lucian Pintilie? I-am vazut filmele, din fericire pentru mine. Imi aduc aminte ca atunci cand am vazut pentru prima oara De ce treg clopotele, am fost uimita si coplesita. Cineva pusese in imagini universul lui Caragiale altfel decat il vazusem in teatru. In film, toate detaliile, locurile, costumele, obiectele, corpurile, muzica, glumele, farfuria cu varza, machiajul curgand, mastile, carnavalul, recompuneau o lume cumva pierduta. Pintilie ridicase cortina si daduse peste ceva magic. O tara a minunilor rasturnata, populata de toate personajele pe care un om le dispretuieste, le judeca, le arunca in uitare. Dar care continua sa traiasca undeva in el, intr-o lume pe care o poarta, nestiind ca o poarta. Citind mai tarziu la Jung despre umbra si inconstientul colectiv, l-am etichetat pe Pintilie ca fiind magicianul care deschide o poarta spre o lume aproape ireala, ascunsa in fum si ceata. Stiu ca personajele lui, pentru noi, cei care eram inca foarte tineri la revolutie, erau greu de acceptat, greu de iubit. Dar Pintilie nu s-a oprit aici cu dezvaluirile. Oglinda pe care ne-a pus-o in fata a derulat in continuare povestile din Balanta, Prea tarziu, Terminus Paradis, Dupa-amiaza unui tortionar si Niki Ardelean, colonel in rezerva. Penru noi, cei scapati din comunism, era timpul sa imbratisam valorile occidentale, filmele, muzica, moda, totul. N-aveam timp sa ne vedem asa cum eram in Balanta lui Pintilie. Am uitat o vreme de noi, de Romania si asta se simte acum tot mai acut. N-am inteles cu totul atunci munca uriasa de constientizare la care ne obliga Pintilie. Am impuscat mesagerul, pentru ca nu ne placea ce vedeam pe ecran, pentru ca visam sa fim mai buni si mai frumosi. Iar personajele lui nu erau asa, pentru ca noi nu eram asa. Vazand o data un film romanesc, am avut revelatia ca nu-mi placea pentru ca era foarte real. Poate de-asta intelegem filmele si le apreciem mult mai tarziu. Poate nu prea tarziu. Pintilie era cu mult inaintea noastra. Intelegea, vedea si simtea monstrous, ca si Caragiale. Dar din adancul mizeriei umane pe care o arata fara sa o infrumuseteze deloc, tasnea o frumusete, o alchimie care I se intampla si azi oricui ii vede filmele, cu conditia sa recunoasca si sa imbratiseze uratul si monstruosul din el. Vorba poetului” din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi”. Asta a fost Pintilie pentru mine. Ca orice artist, ne obliga. Sa ne acceptam , dar cu umor, cu mult umor si cu multa intelegere si duiosie.
Cateva date biografice
Nascut in 1933 la Tarutina,in Basarabia de Sus, azi regiunea Odesa din Ucraina, Lucian Pintilie ne-a parasit anul acesta, dupa aproape 85 de ani de viata si mai bine de 50 de ani de cariera in teatru si film. Dupa cateva spectacole antologice montate la Bulandra, pune in scena Revizorul, in 1974, spectacol care va interzis dupa a treia reprezentatie. Si Reconstituirea, filmul care iese pee crane in aceeasi perioada, provoaca un imens scandal si este interzis. Astfel ca in 1975, Pintilie primeste un pasaport si este gonit din tara. Soarta insa il trimite in Franta, tara extrem de prietenoasa cu artistii, a doua patrie pentru sute de romani cazuti in dizgratie. Aici monteaza cu succes teatru si opera. Si nu se opreste aici. Pune in scena mai multe spectacole si in America, la Minneapolis si Washington.
In 1979 filmeaza in tara De ce trag clopotele Mitica?, film care va fi interzis pana dupa Revolutie. In 1990, se intoarce in tara, filmeaza mult, ia premii, se implica in ajutorarea tinerei generatii de regizori, este recunoscut, iubit, omagiat.
Text: Mihaela Moldoveanu
