Dan Mohanu este fondator și coordonator al Departamentului de Conservare-Restaurare din cadrul Universităţii Naţionale de Arte din București și este profesor în cadrul Facultății de Istoria și Teoria Artei. Dan Mohanu a fost coordonator al lucrărilor de restaurare de la Biserica Domnească de la Curtea de Argeș, Biserica Sfântul Sebastian din Craiova, Biserica Mănăstirii Cotroceni, Biserica Mănăstirii Văcărești, Biserica din Deal – Sighișoara, Biserica Mănăstirii Stavropoleos, Biserica Doamnei din București. Este autor al unor studii și comunicări în domeniul conservării și restaurării. Cea mai recentă expoziție personală a pictorului a fost găzduită de Galeria Romană din București.
Artistul Dan Mohanu scrie despre modul său de a se exprima prin artă:
“Ce mijloace ale picturii puteau răsuci cheia înțelegerii că ceea ce făptuiește penelul său pictorul este transfigurarea lumii trecătoare în așa fel încât să stârneacă în noi prin fulgurările de lumină ale culorilor bucuria între-vederii celor de dincolo de vizibil? Emergența tonurilor picturii de la întuneric spre lumină, devine o cheie a înțelesului pe care Teofan Grecul a utilizat-o din plin, lăsând, prin sclipirile blicurilor, rapid și parcimonios distribuite, să înțelegem că oglindirea iconică a imaginii se apropie sau se depărtează de noi, într-o mișcare mistică a vizibilului către non-vizibil. Este unul din mesajele fundamentale ale Scripturii pe care, într-una din timpuriile sale scrisori, Van Gogh îl amintește fratelui său Théo: “Tu știi că unul din principiile, unul din adevărurile fundamentale, nu numai ale Evangheliei, ci a întregii Biblii, este că lumina strălucește în tenebre. Prin întuneric către lumină.” Este lumina care trebuie dăruită celor mai umili dintre noi, cei care ostenesc în întunericul pământului și către care se întreaptă privirea pictorului luminii.
Pictorii devin astfel călăuze în lumea vizibilă convertind imaginea în trepte ale înțelesurilor, arătând semnele făptuirilor și rânduielilor lăsate de Dumnezeu. În firul de grâu, în germinație, în chipul care ne privește se află de fiecare dată ceva din frumusețea dintâi, nealterată, a lumii. Acestei viziuni îi aparține și întoarcerea necontenită la mijloacele simple ale picturii, la bucuria de a vorbi despre darurile dintru început, cerul, marea, pământul cu rodirea lui. Toată frumusețea lumii se constituie în promisiuni edenice, între care se află grădina, lăsată nouă spre trudă și bucurie. Într-un mișcător eseu, Vigen Guroian ne vorbește despre grădină ca “parabolă teologică”, iar editorul său, părintele Ioan Ică, îi cuprinde cu limpezime înțelesurile: “Loc al armoniei regăsite dintre suflet și trup, dintre om, fire și Dumnezeu, grădina devine astfel epifanie a lumii, creație a lui Dumnezeu îngrijită de doi grădinari: Grădinarul divin asociindu-I-se în cultivarea și paza ei grădinarul om. Chemat să-l imite pe Dumnezeu Primul grădinar, omul descoperă grădinărind faptul că cele trei grădini: grădina din curte, grădina din sufletul său și grădina raiului, se oglindesc unele în altele fiind aspecte ale aceleiași realități sacramental liturgice a creației înnoite prin taina Paștelui.”
Arta își recapătă, pe fondul comportamentului amnezic al omului contemporan, misiunea întoarcerii la darurile și valorile esențiale, un fel de regăsire a memoriei pierdute a umanității în care recunoaștem, după spusele părintelui Ioan Bizău, semnificația “unor imagini evanghelice atât de familiare vieții creștine, precum pâinea, vinul, apa, lumina, mielul, păstorul, muntele, aluatul, bobul de grâu, etc.” Regăsirea armoniei divine, cuprinsă în frumusețea de o clipă a lumii, așa cum vedem în redobândirea simplității și statorniciei uneltelor pictorului din studiile grupului “Prolog”, reprezintă calea firească spre imaginea iconică. Intrat în spațiul eclezial, pictorul nu renunță la darurile sale; “roua conștiinței”, cum ar fi spus Paul Gherasim rămâne nealterată, păstrând prospețimea și vitalitatea artei autentice.” (Dan Mohanu, artist și restaurator)
Acest material vă este oferit prin Programul Catena pentru Artă.
