Cartea ne dezvaluie scrisori impresionante catre prieteni si rude, care ofera o imagine atat de dulce si afectuoasa a Maestrului incat ti se umplu ochii de lacrimi. Sufletul lui tanjea dupa ce lasase in Romania:
Catre Eugen Trancu-Iasi, prietenul sau:
“Ti-am trimis un pachet acum doua zile de la Bologna. Nu prea stiu care sunt articolele utile in momentul de fata la voi. Scrie-mi! […]. Acum trei luni a trebuit sa renunt la un turneu in Rusia, cu cea mai buna orchestra din Europa, din cauza ca berlinezii imi retrag pasaportul de boi ce sunt. Vezi, daca nu te ocupi de politica se ocupa ea de tine… Te sarut, tataie, cu mult dor si drag. Al tau, Sergiu”.
La randul sau, Eugen Trancu-Iasi ii scrie sotiei Maiestrului, Ioana, dupa prima vizita la Bucuresti a lui Sergiu Celibidache:
“Timp de 12 zile cat au durat repetitiile, sala Ateneului a fost arhiplina. Repetitiile incepeau la 9.30 dimineata si lumea se infiinta de la ora 8 ca sa ocupe locuri cat mei bune (…) 12 zile nu s-a vorbit decat despre repetitiile lui Sergiu. Lumea chiulea de la servici. Femeile abandonasera gospodariile. Tineretul innebunise. Norocul pensionarilor…”
Despre copilul sau, Sergiu Celibidache ii scria lui Eugen Trancu-Iasi: “Baiatul meu este o minune de personalitate. Imi pare foarte rau ca-s prea batran pentru el, ma pot juca zile intregi dar viata nu-mi lasa nici macar o jumatate de ora pe zi.[…] I-am telefonat de la Madrid la Paris si Ioana l-a pus la telefon si mi-a zis “Lalo, lalo, papa!”. M-am lichefiat complect, iti inchipui. Sergiu Junior mi-a deschis si aratat noi perspective in viata”.
Sergiu Celibidache si-a revazut sora la Praga, dupa 24 de ani, si a realizat ca s-a produs o ruptura, urmand ca apoi sa-i scrie, aparand valorile sale mai presus de orice si luptand cu propria familie contra regimului: “Nu ma asteptam deloc sa te gasesc asa cum te-am gasit si cu anumite idei de ale tale nici pana azi nu m-am obisnuit (…)
Nu mi-a placut deloc comunismul tau de serie, de galerie, fara profunditate. Odata mi-ai spus “Bine mai, da’ tu te gandesti ca si capitalistii tai nu pot dormi de grija de milioanele stranse!” Vai ca de prost esti orientata si informata; nenorocirea e ca dorm perfect, mai bine decat conducatorii vostri care se muncesc sa sincronizeze rigiditatea doctrinei cu fortele dinamice specifice poporului. Dar tu mai crezi inca in problemele capitalismului muribund. Traiesc, draga mea, mai bine ca voi, si primii pasi spre ameliorare facuti de socialisti a fost consecinta fireasca a acestei recunoasteri primordiale.[…] Pe Gropseanu si inima lui mare l-am iubit din primul moment. Lacrimile lui sincere mi-au umplut inima de noi sperante pentru ceea ce voi putea face pentru tara. Mi-ar mai trebui inca vreo 80 de ani ca sa facem curatenie la bucatarie. Iti voi trimite bani ca sa-ti poti echipa casa. Marea grija a mea este pentru moment masina lui Ticu si cele 20 de familii care, suferind de anticomunism, nu pot sa lucreze.[…] Astept mult de la cineva care poate mult. Te sarut cu drag, Sergiu.”
Intr-o corespondenta cu fratele sau Radu, Sergiu ii scria:
“Draga Ticule, iti multumesc pentru grija si dragostea aratate lui Alecu.[…] Banii necesari pentru viata normala a lui Alecu ii vei primi tu pe numele tau. Sper sa nu ai plictiseli pe chestia asta. In orice caz, atentia si afectiunea pe care i-o arati este in momentul de fata adevarata hrana sufleteasca”. […] “Chestia cu venirea ta in Italia e sigura […] Important: vino fara haine, cat se poate de gol – te-asteapta aici croitorul si toate distractiile de genul asta”.
In dosarele Securitatii Despre Kolb se consemna de catre un agent:
“A mai conditionat intoarcerea sa de posibilitatea pe care ar avea-o intorcandu-se in tara de a intemeia o scoala superioara de muzica, lucru pe care e pe cale de a-l realiza in strainatate, caci dupa spusele sale cat si la baza contradictiei sale cu G. Georgescu este faptul ca la ce foloseste societatii figura marilor artisti, daca ei nu creeaza o scoala care sa lase urmasilor, talentul lor, care sa fie folosit pentru cresterea de elevi”. […] “Nu a renuntat la cetatenia romana, refuzand cetatenia multor state apusene, ceea ce i-a creat destule greutati”.
In epilog autoarea spune: “Cultul personalitatii lui Ceausescu a retezat, cu ajutorul masiv al celor care il cultivau pana dincolo de orice imaginatie, orice eveniment care punea in lumina alta personalitate in afara celei a “conducatorului mult iubit”. Intr-un asemenea mediu nu este de mirare ca sistemul relatiilor care promovau mediocritatile umile si sloganurile patriotarde in care se vorbea de “tradatorii care nu au ce sa caute in tara” au invins. […] Cum ar fi aratat invatamantul muzical daca ar fi existat scoala superioara de muzica gandita de Celibidache? Dar Filarmonica din Bucuresti cu el dirijor? Stim cum a fost fara el. Dar oare am invatat ceva in absenta lui?”
Despre autoare
Ioana Raluca Voicu-Arnatoiu este conferentiar la Universitatea Nationala de Muzica din Bucuresti. A studiat vioara la Conservatorul din Bucuresti si in perioada 1982-2000 a fost violonista in Orchestra Filarmonicii George Enescu. Este, de asemenea, preocupata de istoria recenta a romaniei, fiind din 2002 cercetator acreditat de C.N.S.A.S.
A sustinut comunicari la simpozioanele internationale de istorie recenta, precum si conferinte la Budapesta, Londra si Frankfurt. A publicat cartile de documente Toma Arnautoiu – Grupul de la Nucsoara, Editura Vremea, editia 1997, editia a II-a, 2009. este ingrijitor de editie impreuna cu Ioan Craciun al albumului de fotografii si documente din Arhiva C.N.S.A.S. 50 de ani de la procesul si executia membrilor grupului de rezistenta condus de Toma Arnautoiu (2009) si al volumului George Enescu, poet si ganditor al viorii (2011), precum si autor al lucrarilor Muzicieni romani – biografii ascunse in arhive, vol. I (2011), Sonatele pentru vioara si pian de Béla Bartók repere de analiza pentru o interpretare elevata (2012), toate patru aparute la Editura Ars Docendi – Universitatea din Bucuresti.
