SensoArte susţine artiştii români şi internaţionali, care sunt în plină ascensiune pe scena artistică mondială, adevărate repere culturale.
Te rog să ne vorbeşti despre artista Rachel Monosov, despre începuturile ei artistice.
Catinca Tăbăcaru: Rachel Monosov este o artistă care are o identitate cu greutate. A crescut în Israel şi la vârsta de 18 ani s-a mutat în Europa. A studiat la New York, la început fotografia şi apoi new media. Deci este o artistă care aduce cu ea o mişcare în lume, o migraţie din loc în loc care o afectează personal. Ca mulţi artişti tineri fotografi, Rachel a început cu imaginea corpului ei, cu relaţia ei cu audienţa. Când s-a maturizat, a început să privească diferit corpul, nu doar în sine ci făcând parte dintr-o societate. A devenit un corp într-o naţiune, într-o ţară, pentru că Rachel s-a mişcat între mai multe ţări – Rusia, Israel, Germania, şi transferul corpului dintr-o parte în alta a unei graniţe a devenit importantă. Astfel, în jurul anului 2015 când a avut prima expoziţie personală la New York, lucrările ei au început să aibă o viziune mai largă. Rachel îşi folosea autobiografia şi o împletea cu o situaţie geopolitică. Vedeai atunci cum viaţa ei ateriza într-un fel, în momente politice, filozofice. Toată practica ei a devenit o abordare a sistemului politic, geopolitic, filozofic, dar o abordare feminină, poetică şi abstractă, pentru că ea nu este un artist activist, nu o interesează acest aspect. Doreşte să abordeze, să exploreze nişte subiecte pe care noi le descoperim prin intermediul ştirilor, prin texte, dar acesta nu este singurul mod prin care ar trebui sau vrem să le explorăm. Nouă ne trebuie şi latura emoţională, care are o legătură mai mare cu umanitatea, nu doar cu lupta asta continuă pentru teritoriu, pentru putere sau resurse. Şi atunci, prin lucrările ei de sculptură, fotografii, instalaţii, noi putem să simţim o situaţie care e mult mai mare decât noi.
Care a fost prima bienală internaţională la care a fost invitată Rachel Monosov?
Catinca Tăbăcaru: Lucrările ei au fost întotdeauna incluse în spaţii importante, cum ar fi Bienala Internaţională de Artă de la Veneţia din anul 2017, unde a reprezentat ţara Zimbabwe. Printr-un performance a vorbit despre diferite sisteme de putere, de exemplu, între corpuri, între rase, între femei şi bărbaţi, între sud şi nord, între est şi vest. Şi atunci prin performance-ul intitulat “Transcultural protocol”, ea a privit istoria artelor şi istoria omenirii, alegând imagini care sunt foarte cunoscute. Dacă vezi un corp care recreează o sculptură, o simţi, ştii că ai mai văzut-o undeva. Astfel Rachel aduce ideea de familiar. Şi apoi pune corpurile într-o luptă, care se termină în ceva mai bun, ceva mai calm, devine pace. Ulterior acest performance a fost invitat la Bienala de la Bamako şi la Bienala din Dakar. Acesta este şi rezultatul activităţii noastre din Zimbabwe, din Africa.
Cum ţi-a venit ideea de a organiza rezidenţe artistice împreună cu Rachel Monosov?
Catinca Tăbăcaru: În anul 2013, am venit cu Rachel în România, la bunicii mei, să spunem. Aici am avut ideea de a începe călătorii cu artişti si curatori, care pot să ne scoată din sistemul generic de artă contemporană şi să ne pună în sisteme diferite, în spaţii diferite, cu parteneri creativi şi culturali. Am început în Zimbabwe, unde ne-am întors aproape în fiecare an, pentru că ne tot cheamă. Dar am făcut ediţii şi în Serbia, Nigeria, Finlanda, Canada. Deci din anul 2015, noi organizăm rezidenţa aceasta anuală, prin care mergem cu artişti şi curatori în călătorii de cercetare şi de creaţie. De obicei se finalizează printr-o expoziţie sau un reportaj, un text.
Te rog să ne povesteşti despre cel mai recent performance creat de Rachel şi prezentat în această primăvară la Bucureşti, în spaţiul Galeriei SAC de la Malmaison.
Catinca Tăbăcaru: În toţi aceşti ani de când sunt în Bucureşti, am avut o relaţie foarte frumoasă, de respect şi înţelegere cu Institutul Goethe. La sfârşitul anului trecut, ei ne-au susţinut producţia unei instalaţii create de Rachel, aceste lucrări de sculptură care sunt greble de sticlă. Cum putem să muncim pământul cu greble din sticlă? Performance-ul se intitulează “Dead Earth, A Place of No Escape” şi dezvoltă o idee poetică – dacă o bază este putredă, orice construieşti pe ea o să cadă. Astfel ne uităm la conflictele care se întâmplă acum în lume, cele ataşate de identitatea artistului dar nu numai. În cadrul performance-ului vedem două dansatoare şi o cântăreaţă care interpretează o operă scrisă de Rachel despre trecut. Le vedem cum se mişcă, cum suferă, cum există, sunt captive în aceste greble dar se şi eliberează, sunt surprinse toate existenţele corpului. Când se termină înţelegi altceva, ceva sentimental, care se poate descrie în cuvinte (ştiu pentru că am scris un elaborat comunicat de presă). Dar e mult mai important ce simţi în spaţiul acesta în care timp de 40 de minute n-a şoptit nimeni, nu s-a mişcat nimeni, a fost toată lumea fixată pe aceste corpuri şi voci, pe mişcările lor gândite de Rachel foarte contemporan şi prin care recunoşti specificul artei ei. Rachel este o artistă foarte singulară, când îi vezi lucrările – performance-urile, lucrările de sculptură, fotografiile, instalaţiile, descoperi stilul ei unic şi asta înseamnă o maturizare a unei practici. E foarte important.
În această expoziţie mai prezentăm şi trei lucrări video, care au la bază performance-uri. Şi asta este important de spus despre Rachel – ea nu documentează un performace şi-ţi arată un video. Nu ar fi de folos. Un performance trebuie simţit, să fii în el. Este un happening. Ea creează un video care e făcut special despre acel performance, astfel camera de filmat îţi arată ceva ce nu poţi să vezi cu ochii, pentru că tu nu poţi să fii atât de aproape de acel moment. Lucrarea video adaugă un plus performance-ului. Asta vedem aici în spaţiul Galeriei SAC de la Malmaison, unde rulează trei lucrări video: “The Blind Leader”, “Olympia” şi “Space Intended for Rest and Pleasure”, alese special pentru că au o relaţie cu “Dead Earth, A Place of No Escape”.
“The Blind Leader” prezintă patru lucrări de sculptură care închid corpul, îl forţează să stea într-o închisoare, într-un sistem. Cel mai interesant este că acest corp nu pleacă din sistem, nu iese, chiar dacă este doar un gard pentru găini. Adică sculptura aceea nu controlează corpul, dar omul înţelege că trebuie să se supună. Acest performance vorbeşte despre sistemul de guvernare, despre legile şi regulile pe care noi le avem şi la care ne supunem. Nu contează dacă în acest moment nu sunt de folos sau dacă sunt greşite.
“Olympia” este un performance inspirat de un film făcut de Leni Riefenstahl în 1936, când Olimpiadele s-au desfăşurat în Germania. Noi toţi ştim ce se întampla în aceea perioadă în Germania. Deci Rachel uitându-se la Olimpiadă, se uită la un eveniment paralel. Performance-ul “Olympia” prezintă momentul în care corpul unui sportiv nu mai poate, când tremură, când a ajuns la un maxim de efort. Face astfel o paralelă cu Holocaustul, dar nu o face explicit. Vedem aici farmecul lui Rachel, acest potenţial de a ne pune întrebări şi de a ne oferi emoţii, referitoare la situaţii despre care nu discută explicit. Acest lucru îl face presa.
Şi ultimul video pe care îl prezentăm în acest spaţiu, “Space Intended for Rest and Pleasure”, este despre o altă categorie de oameni. Adică de exemplu, eu sunt prezentă aici, vă povestesc, voi sunteţi aici, interesaţi. Dar există şi o altă categorie de oameni, cei pasivi, care văd ce se întâmplă în jurul lor dar se închid într-o altă realitate, una paralelă. Dacă nu te interesează politicul, cum poţi să înţelegi lumea exterioară? Ideile de artă, de filozofie, de cultură care o să ne salveze, poate sunt doar o iluzie. Cum putem să existăm în lumea reală?
Care sunt cele mai importante expoziţii din cariera artistei Rachel Monosov?
Catinca Tăbăcaru: Vorbim despre anul 2010, când a participat la prima expoziţie organizată de mine. În 2015 a avut prima expoziţie la New York, în 2017 este prezentă la Bienala de la Veneţia, în 2018 la alte bienale. Între anii 2017-2020 are mai multe participări la expoziţii importante deschise în muzee din Europa: BOZAR Bruxelles, Kunsthaus Hamburg, Bundeskunsthalle Bonn, Muzeul Dhondt-Dhaenens din Belgia. Apoi în anul 2020 are loc prima ei expoziţie personală în galeria mea din Bucureşti, atunci când am mutat galeria de la New York. Acum suntem într-un moment în care atingem unul dintre cele mai înalte niveluri referitor la participarea la târguri de artă, unde noi cunoaştem foarte mulţi curatori din toate muzeele. Vom merge cu o prezentare personală a lui Rachel la Art Basel Hong Kong.
S-a creat o legătură între Rachel şi scena artistică din România?
Catinca Tăbăcaru: Din experienţa mea, am descoperit că artiştii străini, colecţionarii, care vin să mă viziteze în Bucureşti, rămân foarte impresionaţi de cât de vibrantă, energetică este scena de artă contemporană de aici. Pentru Rachel a fost la fel. A venit o dată pentru Festivalul Unfinished unde a prezentat o serie de fotografii, a venit altă dată pentru expoziţia personală pe care am făcut-o la galeria mea, încă o dată pentru un simpozion desfăşurat între artistele din Germania şi România. Acum a venit din nou şi a rămas cu sentimentul că aici se poate face foarte mult şi foarte bine. În această perioadă, scrie o operă pe care ar vrea s-o realizeze în România.
Acest material vă este oferit prin Programul Catena pentru Artă.
