Stim cu totii ca o bulina rosie a condamnat teatrul Nottara la pribegie. Mai stim ca tot colectivul teatrului in frunte cu managerul Marilena Tepus, care se dovedeste a fi o veritabila razboinica in lupta cu structurile invechite ale sistemului, e pe drumuri. Asta inseamna ca isi joaca spectacolele in continuare pe scenele altor teatre care au acceptat sa-i gazduiasca si merg in turnee prin tara. Sincronicitatile artistice care par sa-l urmareasca pe Alexander Hausvater in cariera sa de regizor, l-au facut sa lucreze, cu ceva vreme inainte de cazul Colectiv, la piesa Familie de artisti de Alfredo Arias si Kado Kotser. Intr-o conferinta de presa regizorul a insistat mult asupra cazului familiei din piesa similar cu cel al actorilor de la Nottara, siliti si ei sa evacueze o casa, casa lor de-o viata. Si iata ca au reusit sa finalizeze piesa si sa aiba premiera pe scena Teatrului de Comedie, la sfarsit de ianuarie. Montarea nu e una, cum sa zic, clasica…nici eu nu sunt critic de teatru. Dar daca ati vazut vreodata macar un spectacol montat de Alexander Hausvater ati remarcat poate ca de cele mai multe ori isi socheaza spectatorii, colegii, criticii. Poate ati vazut sau macar auzit de doua dintre spectacolele sale, …Au pus catuse florilor si La tiganci. As spune ca nu e un regizor comod dar asta poate suna banal si mai cred ca uneori e poate prea subtil sau ca nu-si propune sa fie inteles de marele public. Pana la urma actul artistic e perceput de fiecare diferit iar daca incerci sa intelegi cu mintea un spectacol s-ar putea sa nu-ti placa nimic NICIODATA!
In familia lui de artisti, Hausvater pare sa nu puna nimic extraordinar. Nu am citit textul original deci nu stiu adevarul adevarat despre familia despre care se face vorbire in piesa. Ce ne arata insa Hauvater? Niste oameni obisnuiti, care se cred artisti. Si nu, nu veti gasi aici o casa frumoasa in care un tanar talentat canta elegant la un pian intr-un living impozant sau o tanara la varsta a doua care recita o poezie pe care a scris-o intr-un moment de inspiratie in timp ce culegea flori sau o Mamina, patroana casei si mama copiilor ei, care e o pictorita batrana si inteleapta cu camasi lungi albe si pete de vopsea pe maini. Nu, nu veti vedea nimic din toate astea in spectacolul lui Hausvater. De ce oare? Poate pentru ca personajele sunt niste oameni obisnuiti care au visat sa traiasca precum artistii dar au esuat, poate pentru ca au ceva poezie in suflet si muzica le curge prin vene dar se exprima prost. Sa-i condamnam pentru asa ceva? Sa le negam dreptul la visare, la inchipuire, la lupta in numele unor idei sau principii in care poate nu au crezut cu adevarat niciodata? Ei nu sunt niste artisti adevarati, asa cum ne imaginam noi ca sunt artistii, dar ar vrea sa fie. Isi inchipuie ca sunt. O sora a fost balerina, fratele a scris o poezie cand era mic, o alta a cantat, s-a scris despre ea in ziar si da, viata lor nu a fost una de afis. Dramele personale exista dar nu sunt luate in serios. Se vantura de colo colo mimand existenta si mai ales existenta artistica. Ei si ce? Sunt oameni, sunt niste oameni pe care unii poate i-ar dispretui, nu au nici un tel in viata, nu urmaresc sa se capatuiasca, nu prea stiu ce sa faca, nici nu sunt prea sinceri cu ei insisi si nici nu vor mai avea o casa in care sa-si duca viata. Sincer, sunt singurii? Oare nimeni nu se recunoaste in aceasta familie de artisti? Poate ca familia e doar o metafora pentru omenire, care ar avea suficiente resurse artistice, ar putea trai frumos, dar se pierde in cine stie ce si nu o face. Traieste in zdrente cand ar putea trai ca un rege. Artistul e sarac, artistul se chinuie de pe o zi pe alta, artistul e dispretuit, aruncat de colo colo dar el nu se lasa, el isi urmeaza, steaua, visul, face orice pentru arta lui chiar daca o sa-l coste sanatatea si chiar viata, chiar daca va muri sarac ca Mozart cu ultimul suflu de viata el isi va termina opera. Asa ne-am obisnuit sa gandim despre artisti, ei sunt cei care sunt altfel decat noi, noi cei care avem planuri si traim conform, ei sunt nonconformistii, treaba lor e sa ne confirme noua cautarile si sa ne raspunda la intrebari. In rest, pot sa traiasca in saracie, nu ne pasa si daca nu ne place cum se scalambaie pe scena nici nu aplaudam. Si nici nu mai venim la spectacolele astea pe care da, nu le intelegem pentru ca da, poate nu avem suflet de artist. Pe mine m-a intristat piesa pentru ca m-am gandit la uriasul potential al unui om care doarme si doarme in sufletul lui si poate nu se trezeste niciodata in timpul vietii noastre. Ce-ar fi daca descoperind ca ne place poezia sau muzica sau baletul sau teatrul ne-am scutura praful de pe umeri si chiar ne-am dedica viata acestui dar? Poate nu am trai uitati in nefericire si saracie, poate cineva ne-ar iubi poezia sau cantul si poate existenta noastra intreaga ar fi transformata intr-o aventura ca a lui Peter Pan…
Realizator: Mihaela Moldoveanu
