Samuel Beckett, nascut in Vinerea Mare, se spune, intr-o zi de 13 aprilie 1906, a trait aproape un secol, un secol in care umanitatea si-a schimbat hainele de mai multe ori.
Oamenii au mers la razboi, s-au intors, au plecat iar, s-au mai intors cativa, unii au inventat cinematograful, altii au construit Hollywood-ul , apoi televiziunea, altii au ajuns pe Luna. Beckett a trait pe viu un secol de agonie si extaz, trebuie sa fi vazut toate gloriile umanitatii din arta, sport, muzica, cinematografie inaltandu-se si apoi cazand ca si cei de dinaintea lor. Si poate a si inteles de ce. Ultimul an din viata a fost revolutionarul an 1989 iar ziua in care s-a stins a fost chiar 22 decembrie, zi pe care romanii inca si-o amintesc, dar din alte motive.
Distins cu Premiul Nobel pentru Literatura in 1969, Samuel Beckett este autorul nu mai putin celebrei piese Asteptandu-l pe Godot, jucata intens pe scenele romanesti. Dramatizata a fost si o alta piesa a sa, Ultima banda a lui Krapp, s-a jucat in urma cu vreo zece ani, cu Marcel Iures in rolul principal, tot un personaj care isi analizeaza, aminteste viata, ascultand-o pe o banda de magnetofon, asteptand dar neputand sa mai traiasca putin.
Se spune despre Samuel Beckett ca a creat un teatru al asteptarii cu personaje epuizate de inutilitate, agonizandu-si existenta intr-o lume desarta. Frumosul poet cu ochi albastri, de origine irlandeza, a lasat lumii un teatru al absurdului, cu personaje complicate, care simt cum le trece viata si n-au ce face, se intristeaza, filosofeaza, dar o iau in fiecare zi de la capat intr-o incercare sisifica de a se smulge din ghearele durerii si infrangerii pe care o simt cu fiecare fibra.
Ce zile frumoase! sopteste adesea eroina piesei, lasand-se purtata de amintiri ale vremurilor trecute, primul sarut, mustata unui barbat, magazinul cu articole de gradina si legaturi de ceapa, lacul, stuful, sotul care nu mai e taratorul care a cucerit-o, ea care era o mandrete de fata, frumoasa sau poate doar draguta. Piesa e despre batranetea traita in timp ce personajele asteapta sa moara, si in scurtul timp ramas, unul, barbatul, se taraste cu greu de colo colo si scoate niste sunete chinuitoare de durere, in timp ce ea, femeia, inca vie, isi aminteste cu bucurie in fiecare zi ca cineva inca o priveste, ca inca are un chip, un nas, niste ochi si daca uita asta, mai sunt zgomotele de la sonerie care i-ar putea aminti ca e in viata si daca uita si asta, mai sunt obiectele care au viata lor, cum ar fi peria de par sau forfecuta cu care iti poti taia unghiile. Si printre turuiala amintirilor cateva idei grele cad ca niste ghiulele in capul spectatorului. Ideea ca intr-o zi iti poti pierde si cuvintele, de aceea e mai bine sa spui cat de mult poti cat inca mai poti. Sau aceea ca viata trece si cu cat te apropii de momentul stingerii cu atat esti mai disperat ca nu ai spus sau nu ai facut nimic mai ales ca nu mai ai ce sa faci sau sa spui …daca atunci cand inca mai puteai nu ti-ai cantat cantecul tau, din suflet, ca o mierla, nu pentru un castig oarecare ci pentru ca nu puteai altfel. Memento mori, ne ciocane Beckett in crestetul capului, memento mori si traieste acum, cat mai poti canta, cat mai poti respira, cat inca nu esti prizonierul zgomotelor sau al obiectelor care culmea, iti dau din viata lor ca sa te tina in viata.
Piesa se joaca la Unteatru, un teatru independent cu montari minunate, mici bijuterii. E o montare care a obtinut vreo sapte premii, pentru cea mai buna actrita, regie, scenografie, piesa…Actrita e Sabrina Iaschevici, sotul care nu se vede dar se aude e Ionut Visan, regizoarea e Sanziana Stoican, toti sunt tineri dar inteleg ca problema cu zilele frumoase apare la orice varsta nu doar la batranete. Mergeti sa vedeti piesa, actrita e fermecatoare si merita toate premiile, piesa e excelenta, va va trezi din nou la viata. Sau nu…
Realizator: Mihaela Moldoveanu
