“Spiritul nu se elibereaza prin rarefractie, prin salturi compozitionale, el sta au ras du sol, s-ar spune, ca un tremur secret, al ierbii si al florilor, umil ghemuite in desisul la care consimt in chip ferice. Nici nu exista sus si jos in aceasta viziune, totul e plin cu incantare, cu o bucurie a fiintei care nu se impiedica in zadarnice distinctii, in paupere segmentari.
De fapt, sculptura, spumegand voios in alburile ghipsului si in culorile purtate de ingeri ca o panoplie, unifica si ea, paradoxal, vocile diversitatii, din creatia recenta a Silviei Radu. A fi divers nu inseamna a fi marginal si precar, ci a participa efectiv, de oriunde, la surpriza necurmata a existentei, la robusta incredere care fundeaza totalitatea. Imi vine in minte, fara efort, la acest nod rodnic de intelesuri, o imagine frecvent intalnita, vreme de veacuri, de la Philon la Isidor din Sevilla si Abelard, veghind ades nobile speculatii contemplative.
Cu sorginte ilustra, in textul platonician al dialogului Timeu, ar fi in stare, cred, sa rosteasca expresiv fertila putere ce dilata o asemenea plinatate. Caci ne conduce la un inteles radios, – omul, ca o planta celesta, avandu-si spre inalt, in cer, radacinile. La o asemenea sublima imposibilitate ma face sa visez gradina cu ingeri indraznita de Silvia Radu.” – Dan Haulica
