Directorul Muzeului Național al Țăranului Român, Virgil Ștefan Nițulescu dezvăluie: “Această expoziție încearcă să fie deschisă, să fie prietenoasă, să ne lase pe noi să alegem între această furcă de tors și acea rachetă a morții. Ne lasă libertatea să ne gândim încotro vrem să mergem cu viața noastră. Dacă vrem să ne închidem, să fim izolaționiști, autarhi sau vrem dimpotrivă să fim cu ochii deschiși către lumea întreagă. Această expoziție uzează de mijloace vizuale extrem de puternice și asta îmi place foarte mult că nu stă închistată într-un singur tip de exprimare artistică. Sparge orice fel de barieră și face și un fel de inventar al expresiilor artistice din ultimul secol.”
Artistul vizual Ion Anghel povestește cum a început să realizeze operele expuse: “Am avut o reacție incomodă, pur și simplu, față de moda societății contemporane. Și n-am cum să tac în mine, n-am cum să fiu indiferent. În același timp, reacțiile mele sunt strict puse în operă, în domeniu, nu în alte registre, nici în politică, nici în alte științe. Acest motor care a funcționat în mine m-a făcut pur și simplu să îmi descopăr alte mijloace în creația mea, să văd cum pot eu traduce rutina asta în care mă aflu zilnic, cum pot să-i dau sens în operă. Și sigur că am fost foarte răzvrătit în atelier când lucram. Însă rezultatul nu mă mulțumea, pentru că mi-am dat seama că nu este suficient doar să am o oarecare pornire, o oarecare energie în a-mi face meseria, mai trebuie și gândire și chibzuință. Și am lăsat să treacă un pic timpul și să revin asupra mea.”
Criticul de artă Cristian Robert Velescu spune: “Agorafobia pentru mine înseamnă căutarea celor lăuntrice, retragerea din cele exterioare și concentrarea asupra celor interioare. Voi spune că două calități descopăr expoziției care ne primește – anume o desăvârșire a lucrărilor care e un semn al fazei mature a creației artistului și, în mod paradoxal, o prospețime neobișnuită a viziunii, care ne întâmpină pe simeze. Este un postmodernism pe care Anghel îl așează în unghiul nostru de vedere, un postmodernism care nu refuză să scotocească prin straturile istoriei artelor. El se oprește, cred eu, în avangarda istorică pe care o explorează, astfel încât el este reprezentantul unui postmodernism de natură avangardistă și, adaug eu, deloc bine temperat. E multă energie în ce așează Anghel în operele pe care ni le înfățișează. Anghel pictează, să spunem, cu spontaneitate, cu ușurință, așa cum respiră.”
Ion Anghel concluzionează: “Nu mai fac nici obiect, nu mai fac nici pictură, nici sculptură. Mă ocup cu altceva în momentul de față și urmează și alte etape. Consider că opera de artă nu trebuie să fie nici demonstrativă, nici fadă, nici frumoasă, nici urâtă. Trebuie să fie sinceră. Cu asta mă ocup.”
Eseistul Ion Bogdan Lefter spune despre expoziția “Agorafobia”: “E o expoziție formidabilă care ne întâmpină de la intrare cu o amplă perspectivă, cu o desfășurare pe care o vezi de acolo colosală și o descoperi pe parcurs. Sentimentul pe care opera lui Ion Anghel mi-l dă, de mult și acuma este spectaculos, extraordinar desfășurat, este că el explorează continuu descoperirea artei înseși. Adică el caută în toate aceste experimentări, combinații, asamblaje, polimorfisme, caută să pună în fața noastră și să trăiască el însuși ce este de fapt Arta. E un fel de utopie, un sens maximalist, extrem de ambițios. El ca orice artist adevărat este și recognoscibil, chiar dacă în unele lucrări arată cu totul altfel decât în altele, dar există un set de recurențe pe care le putem identifica în lucrările lui și care ne fac să vedem imediat – asta este o lucrare a lui Ion Anghel.”
Acest material vă este oferit prin Programul Catena pentru Artă.
