“O picătură de apă puternică este de ajuns pentru a crea o lume și pentru a putea topi noaptea.” nota Gaston Bachelard în volumul “Apa și visele” plasând imaginarul apei sub spectrul a două complexe: Complexul lui Caron și Complexul Ofeliei. Aceste complexe ale morții și implicit ale trecerii către un “dincolo” – imposibil de descifrat, plasează morfologiile apei într-un regim al similitudinii cu fluxul și refluxul destinului uman: “Să dispari în apa adâncă sau să dispari într-un orizont îndepărtat, să te asociezi cu profunzimea sau cu infinitul, iată destinul omenesc ce-și află imaginea în destinul apei.” Prelungind în orizont plastic poetica lui Gaston Bachelard, expoziția Cerul apei se construiește pe fondul unei interogații fundamentale: ”Există o formă de transcendență a apei, un cer al oglinzilor transparente, acvatice ce poate reflecta nadirul undelor – în zenit?” Lucrările artiștilor Daniel Răgușitu, Bogdana Contraș și Eugen Pană reprezintă trei forme posibile ale unui răspuns.
Spațiul dens, colorat, aerul solidificat în verde, albastru sau oranj este, în viziunea artistului Daniel Răgușitu o formă a “cerului undă”. El topește abstract siluete, insule de lumina bizantină, auriferă, îngeri acvatici și cochiliile unor gasteropode în mareea unor ferestre prin care apele de lumină par să izvorască fără oprire. “Cerul apei” pentru Daniel Răgușitu este, în egală măsură, auroră și crepuscul. Bântuit de câte un gând, văzduhul lichid ia forma unduitoare a liniei curbe, în timp ce arhangheli de lumină se înălță peste marginea lumii, cu corpuri de nimb.
Artista Bogdana Contraş desenează zbor fără umbră. Apă sau nor, zenit sau nadir, piatră sau sevă, toate formele lumii sunt zugrăvite cu precauția unui fior metafizic, într-o sintaxă în care lumea pare a se sprijini pe levitația diafană a fulgului, prins impropriu sub muchiile unui bizar tetraedru. Într-o lumină egală, însă, sub pânza freatică a lumii, se petrece un paradox. Trupul lucrurilor devine proiecție, ca în caverna lui Platon, făcând fiecare obiect să pară nepământean. Și atunci, nufărul se poate prinde de cer, iar copacii pot crește din piatra podului sau din mare.
Pentru Eugen Pană, vitraliul este o cortină colorată aruncată asupra luminii. Bucăţile de sticlă care compun vitraliile sale – sunt amprentate de gând. Ramele de lemn strâng vitraliul, așa cum pământul adună vârtejul unui râu. “Cerul apei” lui Eugen Pană este când orb, când deschis ca o revelație, inundat de culoare, adiacent vibrației lumii, izvoditor. Vitraliile joacă astfel un joc dublu, secant. Spre deosebire de apă, ele nu pot fi niciodată oglindă. Ele sunt drumuri, călătorii ale culorii, fără să dea niciodată același chip înapoi. Și acesta este felul în care în lucrările lui Eugen Pană, apa se transformă într-un cer vertical.” (Prof.univ.dr. Alexandra Crăciun, curatorul expozitiei)
Acest material va este oferit prin Programul Catena pentru Arta.
