In regia lui Theodor Cristian Popescu, aceasta montare chiar te lasa…perplex. Imi imaginez ca asta a fost si intentia autorului. Pentru ca de la inceputul pana la sfarsitul piesei, esti bombardat cu situatii la care nu te-ai fi gandit. Dar s-a gandit el, acest Marius von Mayenburg, un prestigios dramaturg german, jucat mult pe scenele romanesti, foarte apreciat, inca suficient de tanar incat sa se revolte , in felul lui, teatral si simbolic, pe aceasta lume. Sau mai degraba pe felul in care oamenii, acesti homo sapiens, care incurca si reinterpreteaza toate teoriile invatatilor, inteleg sa traiasca in lume.
Persiflare…ce usurare!
Imi place ca la Mayenburg un om care se comporta ca un animal, chiar arata ca un animal. Un elan, mai precis. Scena in care doi barbati (dintre care unul arata ca un animal, aspect care l-a si fermecat pe celalalt…ce situatie comuna, nu-i asa?) vorbesc intre ei despre posibilitatea unei relatii in care fiecare sa vada la celalalt si interiorul uman, e preferata mea. Cu cata sinceritate personajul recunoaste ca ar fi prea mult pentru el sa-i vada si calitatile interioare! Ce palma data tuturor celor care se declara apriori interesati doar de frumusetea interioara, nu? Oare cum ar fi viata noastra daca am umbla pe strada fara masti? Sau cum ne-am costuma daca am vrea ca ceilalti sa ghiceasca cine suntem?
Indrazneala de a scoate gunoiul la suprafata
In ansamblu, nu e o piesa usoara. Mayenburg ia in colimator tot si da cu oamenii de pamant, daca ma pot exprima asa. Toate situatiile sunt intoarse in asa fel incat sa ne arate cat de departe au mers oamenii in experimentarea vietii. Cat de departe sunt de intelegerea lucrurilor. Cat de usor accepta orice. Cat de mult au uitat. Ce frumos vorbeste un personaj despre umbrele pe pereti si necunoasterea lumii, pacat ca a uitat ca Platon a emis aceasta teorie. Imi plac aceste scene in care Mayenburg nu e deloc subtil. Ca si in cazul gunoaielor. Mizeria pe care o fac oamenii pe pamant miroase iar mirosul (e reiterat pe tot parcursul piesei) nu mai dispare.
In vis ne topim si-apoi cadem…
Si ce e de facut? Daca nu e nimeni acolo care sa se uite la noi, asa cum crede un personaj? Sau daca pur si simplu, intr-o buna zi regizorul, care da ordine de Sus si nu se arata nicioadata hotaraste ca nu-i mai place scenografia? Daca hotaraste sa taie la jumatate replicile actorilor, sa schimbe finalul piesei, sa darame decorul inainte de sfarsit? Ei? Are cineva vreun raspuns? Nici Mayenburg nu are, el doar lanseaza intrebarea, dar finalul interpretat de actorii Teatrului din Arad, sub bagheta lui Theodor Cristian Popescu, e foarte bun. Ce lectie pentru noi toti…un cantecel de leagan menit sa ne mai aline intristarea ….Nu mai sunt oameni pe pamant…ne topim in vis… dormi usor…
Perplex de Marius von Mayenburg
Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad
Traducerea: Elise Wilk
Regia: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Mihai Pacurar
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Light design: Lucian Moga
Cu: Cecilia Donat, Andrei Elek, Carmen Vlaga-Bogdan, Alex Marginean
Acest material va este oferit prin Programul Catena pentru Arta
Realizator: Mihaela Moldoveanu
