PREMIERA FILMULUI DARUL ARIPILOR

Darul aripilor

Oana Georgescu:

Bună seara și bine ați venit! Și mai ales, bine ne-am regăsit la un eveniment special, de suflet, care iată că ne-a reunit după atâta vreme.
Suntem împreună datorită unui proiect cultural de anvergură, al Fildas Art și Catena pentru artă, demarat acum 3 ani. Lansarea unui documentar de lungmetraj, care a călătorit mai întâi prin lumea festivalurilor internaționale consacrate și dedicate filmului documentar, a fost laureat și a cunoscut deja succesul. Întors acasă, a meritat să mai aștepte puțin pentru premiera de gală din această seară, pe care ne-am dorit-o cu toții.
Darul aripilor, filmul Corinei Voicu, este un proiect la care și-au adus contribuția zeci de oameni extraordinari, de aici și de pretutindeni, mulți dintre ei, aflați acum în sală, alături de noi. Este un film dedicat zborului, „idealul absolut al omenirii”, așa cum spunea marele artist Pavel Bucur, care s-a stins din viață acum 5 ani, cu imensul regret că Înaripata care veghează de aproape 4 decenii, de la înălțimea celor 48 de metri, pe malul canalului Dunăre – Marea Neagră, a fost dată uitării. Ne-a părăsit cu dezamăgirea și cu neputința de a nu reuși să oprească tragedia prin care trece de ani de zile valoroasa opera de artă, unul dintre cele mai înalte monumente din lume și cel mai înalt din țară.

Ne bucurăm că suntem împreună la această sărbătoare a culturii și a artei și vă mulțumim tuturor pentru că ne sunteți alături.

Prima invitată a serii este profesor asociat, conducător de doctorat la UNATC, cercetător științific la Institutul de Istorie a Artei al Academiei Române, reputat istoric și cronicar de film, prozator, eseist, scenarist, președinte și membru al jurilor marilor festivaluri internaționale de film. O reprezentantă marcantă a lumii academice și a societății civile din România. Este o onoare pentru noi s-o invităm pe scenă pe doamna Prof. univ. dr. Manuela Cernat, distinsa ambasadoare a valorilor și tradițiilor culturale românești.

Dr. Manuela Cernat:
Este o emoție copleșitoare, pe care o încerc în această seară. Întâi pentru că, după atâta vreme, mă aflu din nou în fața unei săli de cinematograf pline, la o premieră a unui film românesc, nu un film oarecare, ci un film dedicat unuia dintre marii artiști ai acestei țări, sculptorul Pavel Bucur, cu care am fost prietenă în anii studenției, pe care l-am respectat imens și al cărui atelier din strada Aurel Vlaicu, s-a nimerit să fie după atâția ani, în vecinătatea casei mele, unde locuiesc și astăzi, la trei case distanță de, cândva, atelierul lui Pavel Bucur. Trebuie să vă dau o veste dureroasă în această seară. În filmul Corinei Voicu, veți vedea filmată fațada atelierului din Aurel Vlaicu, care în acest moment nu mai există, pentru că de o săptămână, au intrat buldozerele, s-a instalat o macara și acolo se va înălța un bloc. Când am văzut asta, am simțit așa, un Pavel ucis din nou, după ce a fost ucis de indiferența noastră, la Straja.

Dar nu vreau să vorbesc numai cu tristețe în această seară, ci și cu imensă bucurie, pentru că am descoperit în filmul Corinei Voicu, un omagiu extraordinar adus creativității acestui Pământ, unui artist care a făcut parte dintr-o generație de uriași, la propriu. Nu numai la figurat, ci și la propriu. Pavel Bucur, Florin Codre au fost uriașii sculpturii noastre. Ei au adus un suflu nou. Au avut șansa să fie lansați în viață artistică a României, într-un moment de deschidere culturală, care le-a permis, într-adevăr, să-și întindă aripile într-un zbor nelimitat al artei lor.
Am descoperit, cu bucurie, în filmul Corinei Voicu, un omagiu plin de poezie și de sensibilitate. Nu demult, un documentar românesc a făcut foarte multe valuri și a ajuns chiar și în competiția de la Oscar. Nu e un documentar pe care eu, personal, îl iubesc. Îmi permit să fac această afirmație pentru că mi s-a părut că este foarte rece, foarte sec. Dimpotrivă, filmul Corinei Voicu are această imensă calitate, căldura sufletească cu care se apropie de subiect. Un subiect trist, pe muchie de cuțit, pentru că el ne vorbește nu numai despre un foarte mare artist, dar și despre neputința noastră de a ne apăra valorile și creațiile.
Văzând filmul și imaginile extraordinare pe care ea le-a pus pe peliculă, m-am gândit că celebrul mit al meșterului Manole poate avea și o altă semnificație pentru noi, românii. Nu este neapărat numai sensul jertfei pentru o creație nemuritoare. Nu. Poate fi și sensul tragic al neputinței genetice a românilor de a-și conserva valorile, de a-și apăra și păstra monumentele. Această dărâmare continuă a bisericii meșterului Manole, astăzi, pentru noi, înseamnă această neputință de a ne apăra mănăstirile, cetățile, conacele, casele din București, care se distrug sub ochii noștri, într-o indiferență totală a tuturor. Fiecare dintre noi este vinovat, poate, că nu facem un cerc, un lanț uman împrejurul unor case superbe, care stau să se dărâme.
Corina Voicu ne invită să facem un lanț uman, să mergem la Straja și să le arătăm autorităților că avem unul dintre cele mai extraordinare monumente de sculptură, din Europa și din lume, care stă să cadă din nepăsare, din neputință, din indiferență.
Filmul Corinei Voicu are atât de multe calități, încât nu mi-ar ajunge o oră acum ca să vi le pot aminti pe toate. Aș mai spune că, i-ar fi plăcut foarte mult acest documentar unei mari românce, foarte uitată astăzi. Mă bucur că azi, in această seară, acest moment, s-a născut din colaborarea unor extraordinare femei. Și aș spune că femeile sunt cele care au salvat întotdeauna România, să mă ierte bărbații. După 1990, femeile, în proporție de 70%, au intrat în business. Au fost mult mai rapide, s-au adaptat mult mai mult decât bărbații.
Mă bucură că avem în fața noastră o antreprenoare de succes, o business woman, una dintre foarte puținele persoane din România care a reușit să-și construiască o extraordinară afacere și care s-a gândit, după modelul american, că este datoare să întoarcă ceva comunității din care a plecat. Este o calitate rară, pentru care o felicit și-i mulțumesc din inimă, doamnei Anca Vlad.
Vă spuneam că s-ar fi bucurat să fi văzut acest film, probabil îl vede de acolo, de sus, o mare româncă, uitată astăzi, sau amintită într-o zonă, aș spune, de cancan. Este vorba de Elena Văcărescu. Elena Văcărescu nu a fost doar iubita nefericită a prințului Ferdinand, așa cum o prezintă, de 30 de ani încoace, mass-media. Elena Văcărescu a fost una dintre marile intelectuale ale țării, a fost una dintre primele intelectuale care au apărat cinematograful. Și, de la tribuna Societății Națiuniunilor, unde ea a fost delegata permanentă a României, a ținut nenumărate discursuri în apărarea cinematografului și în primul rând, a filmului documentar. Din inițiativa ei, s-a născut, la Roma, în 1925, un Institut de cercetare al cinematografului, un institut care să susțină și creația de film documentar și, tot din inițiativa ei, în 1936, la Paris, a fost întemeiat prestigiosul Comitet Internațional de difuzare a artelor și literaturii prin cinematograf. Unul dintre primii laureați ai premiului CIDALC a fost Ion Cantacuzino, un ctitor al filmului românesc, pentru un documentar. Iată fire de istorie al filmului, care ne trimit în trecut, dar ne leagă și astăzi. Astăzi, când filmul documentar, pe plan mondial, tinde să fie aproape mai gustat decât filmul de ficțiune. Pentru că filmul documentar ne aduce universuri noi, universuri reale, ne vorbește despre oameni minunați, pe care poate altfel am fi tentați să-i uităm.
Mă reîntorc la Pavel Bucur și-l descoperim prin imaginile filmului realizat și semnat de Corina Voicu și produs de doamna Anca Vlad. Descoperim o creație extraordinară, care s-a răspândit pe multe meridiane. Pavel Bucur a fost un sculptor apreciat în Italia, în Germania, poate mai puțin în România, în ultimii ani. Și un mare merit al filmului Corinei Voicu este că face și puțină istorie. Ne reîntoarce la finele anilor '80, nu cu mânie, nu neapărat cu săgeți, ci privind cu obiectivitate o realitate care nouă, astăzi, ni se pare incredibilă. Deci UTC-ul, Uniunea Tineretului Comunist, la finele anilor '80, finanța o gigantică lucrare nonfigurativă, într-un timp în care totul îngheța, totul se crispa în România și cenzura devenea o piedică aproape de netrecut pentru artiști. Iată că s-a înălțat, miraculos, la Straja, pe malul canalului, o operă pe care Pavel Bucur a gândit-o și ca un omagiu pentru sutele de mii de oameni care au pierit la canal, în obsedantul deceniu. Sigur că nu putea să spună asta în anii '80, nu putea să declare, dar știu că acesta era gândul lui adânc și omagiul adus unei jertfe inutile, și protestul lui față de un timp în care singurul cuvânt „CANAL” dădea fiori României. Filmul Corinei Voicu transformă ideea de „CANAL” într-un timp normal, într-un timp în care un canal de pe Dunăre nu face decât să lege România de lume și lumea de Marea Neagră, prin Dunăre și acest canal. Și silueta magnifică a sculpturii lui Pavel Bucur trebuie să fie salvată.

Acest film de gala, din această seară, pentru mine este un strigăt de ajutor, este o chemare lansată societății civile, autorităților, și sunt convinsă că reprezentanta autorităților va rezona, va vibra la acest apel, dovadă că patronează această premieră, pentru a salva acest monument absolut extraordinar.
Îi mulțumesc Corinei Voicu pentru sensibilitatea cu care s-a apropiat de personajul ei, îi mulțumesc pentru iubirea pe care a pus-o în imagini. Este foarte greu să vorbești despre un artist pe care poate că timpul nu l-a apreciat cum se cuvine. Este un fel de omagiu postum, un omagiu în imagini, un omagiu care va dăinui în timp așa cum, să sperăm că va dăinui în timp și monumentul de la Straja.
Vă mulțumesc și vă doresc o vizionare emoționantă, privind imaginile Corinei Voicu și privind chipul lui Pavel Bucur, un artist cu totul și cu totul special.

Oana Georgescu:

Am să invit un poet, un scriitor și un editorialist de mare succes, care este și director fondator al Agențieidecarte.ro, Dan Mircea Cipariu, premiat pentru numeroase proiecte culturale și, să-l felicităm mai nou, Doctor în Filologie de numai o zi.

Dr.Dan Mircea Cipariu:
„O zi cu sănătate, că-i mai bună decât toate.”, vă spune Dan Mircea Cipariu.
Ca să duc mai departe ideea doamnei Manuela Cernat, aș vrea să ne reamintim faptul că grecii gândeau întotdeauna mai ales în materie de sculpturalitate. Atunci când își doreau să reprezinte în imaginar și ca o imagine poetică, ideea de înălțare și de victorie, foloseau silueta feminină. Așa face și Pavel Bucur. Trebuie să ne amintim că, în 1976, el dezvelește la Năsăud o statuie reprezentând-o pe Veronica Micle. Important este că această idee de reprezentare a zborului își are originea într-o imagine poetică, care între timp, este o imagine poetică originară, care devine una multiplicatoare în lucrările acestea, care au fost denumite de către Pavel „Înaripata”, „Zborul” ș.a.m.d. Și în cazul Monumentului Tineretului, „Îngerul Înaripat”, cum îi spune chiar autorul, avem reprezentată silueta feminității pentru că partea noastră responsabilă de creativitate este partea feminină a creierului nostru.

Nu e nimic întâmplător. E chiar o întreprindere a feminității în această seară, pentru că avem așa: un autor care gândește monumentul tinerilor ca o reprezentare a unui profil, cum o făceau grecii, un profil feminin; avem o autoare de film care este aici lângă noi; avem un producător, tot de genul feminin. Așa că, eu sunt convins că aceasta este partea plină a paharului.

Avem însă și o parte goală a paharului pentru că discutam, mai devreme, cu maestrul Vlad Ciobanu despre faptul că, în perioada comunistă, au fost distruse peste 160 de statui – monumente de For Public, în perioada comunistă. După revoluție, situația este dramatică, pentru că am văzut cu toții ce s-a întâmplat cu Monumentul Unirii de la Oradea, al lui Constantin Popovici, care a fost distrus chiar de către armata română. A fost secționat într-o cazarmă. Avem în România foarte multe astfel de exemple. Ori, ceea ce se întâmplă în această seară poate să ne ducă, sper, spre o poveste cu final fericit, pentru că de 2 ani de zile, au fost făcute diligențele pentru ca acest monument, al lui Pavel, să fie inclus în lista monumentelor de Patrimoniu Cultural Național. Însă imaginile concretului sunt atât de ireale, încât ar putea depăși imaginația unui tehnocrat.

Sunt foarte bucuros că văd acest film, care sunt convins că vă va produce certe delicii de receptare și mă gândesc că, dacă noi ne vedem acum față către față, chip către chip (și după ce vom fi vizionat acest film), ne vom gândi că am putea fi într-o lume ce, vorba lui Mihai Eminescu, „mai gândește în versuri și mai scrie în poezii”.

Oana Georgescu:

O să mă transpun în vocea și în gândurile autoarei acestui film, înainte de a o invita pe scenă. Spune așa: „Este un film despre un prieten pe care nu l-am cunoscut niciodată, este un film despre bucuria de a zbura. Mi-aș dori să trăiesc atât de mulți ani, cât să pot face filme și despre alți prieteni pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar pe care aș fi vrut să-i cunosc. Acest film a fost o bucurie, o explorare, o cunoaștere, o revoltă, o revelație, o anchetă, o aventură, o dramă. A fost fascinație și incitare, precum orice mister din spatele actului creator al unui artist.” – ne mărturisea autoarea documentarului „Darul aripilor”.

Corina Voicu:

Bună seara, aș îndrăzni să spun, dragi prieteni, și vă mulțumesc tuturor celor care sunteți în sală. Pe unii dintre dumneavoastră, nu vă cunosc. Dar pe majoritatea, vă cunosc, și vă mulțumesc că sunteți aici și vă mulțumesc pentru faptul ca fiecare dintre dumneavoastră, într-un moment sau altul al vieții mele, ați pus o cărămidă, o piatră, la devenirea mea. Și nu pot să nu-mi admir construcția, așa că vă mulțumesc tuturor.
Vreau să mulțumesc întâi și întâi, tuturor celor care au răspuns cu atâta gentilețe și cu atâta aplecare și cu atâta promptitudine la realizarea acestui film. Ei sunt personalități de valoare imensă a culturii române și europene. Mărturiile lor, le veți găsi în film, și îmi permit să-i citesc ca să nu uit pe cineva: dr. Paulina Popoiu, directoarea Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”; sculptorul Viorel Pater; sculptorul, scriitorul, omul de cultură, Vlad Ciobanu; producătorul de film independent, Dumitru Pohus, care trebuie să știe mai bine decât mine, cât este de greu să-ți găsești un producător de film de artă în zilele noastre. Un actor, printre cei care sunt aici în sală, un actor care nu a fost direct parte din viața mea, dar care are o valoare inestimabilă pentru noi toți și, în special, pentru mine, Mircea Diaconu. Academicianul profesor Grigore Popescu Arbore care, de la înălțimea funcției dumnealui, de la Veneția, nu a putut să sosească astăzi, printre noi; sculptorul Iorgos Iliopoulos; Adina Rentea, curator; pictorul, scriitorul, semiologul Antonio Rizzo, care tocmai își lansează al 6-lea volum al Semiologiei culturii și nu a putut veni; arhitectul Mihai Vatamaniuc; directorul Institutului Iptana, dr.inginer Cornel Martincu; Radu Boroianu; arhitectul Ștefan Balici, directorul Institutului Național al Patrimoniului, care în aceste zile este în alt proiect de restaurare la Cetatile Dacice; arhitectul restaurator Renzo Ravagnan, creatorul Institutului pentru Bunuri Culturale din Padova; criticul de artă și curatorul Boris Brollo și încă alte câteva personalități care ne-au ajutat și care fac parte din Administrația Canalelor Navigabile din România.
Anul 2020, a fost pentru noi un an greu. Pentru toți, trebuie s-o recunoaștem, și sunt trei persoane care fac parte din acest film, care nu mai sunt printre noi. Și numindu-le, vreau să le aduc micul nostru omagiu. Este vorba despre domnul Nicolae Ivanov, de arhitectul Mircea Mihai și de fabuloasa doamnă dr.Doina Păuleanu, director al Muzeului de Artă din Constanța.
Echipa Fildas Art, care a produs acest film, a avut ca parteneri, agențiile Tonica Grup și Sensoarte. Și de aici, vreau să numesc două doamne: doamna director Otilia Ostrotki și doamna director de producție, Rodica Petre, care numai ele știu cât de mult mi-au fost aproape în cele mai grele momente ale realizării filmului. Eu n-am ținut socoteala, dar ele cred că da.
Opera de artă trebuie văzută uneori de aproape, uneori de la foarte mare distanță- pentru că ea, de multe ori, este uriașă. Deseori trebuie s-o vedem foarte atent. Cateodata simtim nevoia s-o atingem, s-o pipăim, s-o simțim, s-o includem în noi. Și nu poți face asta întotdeauna, pentru că nu poți. Dar, există obiectivul camerei de filmat, care poate face asta. Și de la câțiva milimetri până la sute de metri distanță, au fost câțiva, adică nu câțiva – doi operatori tineri, temerari, uneori inconștienți, care au reușit să ne ducă, cu camera, în miezul operelor lui Pavel Bucur. Alături de ei, asistentul de cameră a fost întotdeauna, Ionel Stanciu; operatorii sunt Alex Andrieș și Silviu Crângureanu. Ei sunt, ei sunt vinovații!
Vreau să numesc și echipa noastră de postproducție, THIS IS INSOMNIA. Este o echipă de producție de la Londra, care lucrează pentru BBC și este acolo un băiat, Dragoș Teglaș, care a înființat această companie și care este editor, pe care-l cunosc de foarte mulți ani și care acum a sucit mințile multor producători de film din Anglia. El a lucrat cu noi acest film în postproducție. Este un regizor teribil de editare, editor de artă, și cu el alături, acum un deceniu, am scris pe film povestea a cinci sezoane Paris Fashion Week. Au fost niște filme de excepție, care au avut ca protagonist, o creatoare de modă, unică în România și în Europa, Ingrid Vlasov. Și eu îi mulțumesc lui Ingrid că este astăzi, alături de noi.
Deși n-o s-o vedeți în film aproape deloc, vorbesc acum despre o „ea”.” Ea” este prezentă acolo, în film, de la început până la sfârșit, și este cea care a dus la bun sfârșit realizarea filmului. Mă refer la familia sculptorului Pavel Bucur. De aceea, am spus o „ea” – o familie de trei artiste minunate, care sunt: Sanda Bucur, Ana și Tania Bucur. Ce vreau să vă spun direct dumneavoastră, doamnelor, în public? N-o să găsiți în film tot ceea ce a fost pentru voi tatăl, soțul, prietenul, omul, artistul Pavel Bucur. Nu aveam cum. N-am putut în 60 de minute să aduc un univers atât de bogat. Dar o să găsiți ceea ce am putut păstra eu, în sufletul meu, din ceea ce am aflat de la voi pe parcursul celor 3 ani de zile, și câte un pic din povestea acestei capodopere, care este Monumentul Înaripatei de la Straja, de pe canal.

Acum, după doamna Manuela Cernat, după domnul Cipariu, ce să vă mai spună Corina Voicu despre Anca Vlad? Eu vă spun așa, din punctul meu de vedere. Cred că e foarte greu să găsești un producător de film de artă în Romania. Nu cred că mă contraziceți, cei care sunteți și faceți parte din lumea cinematografului. Anca Vlad are ceea ce are nevoie un producător de artă și anume, tenacitate. Pentru Anca Vlad, nu există „Nu se poate”, „E prea târziu”, „E prea devreme”, „E prea departe”, „E prea alb”, „E prea negru”, „E prea colorat”, „E prea incolor”, „E prea inodor”, „E prea mult”, „E prea putin”…. Totul se poate. Și asta se poate pentru că, în afară de tenacitate, Anca Vlad are o pasiune, are o iubire pentru artă, care nu este comună oricui. Și cred că această iubire este o povară foarte greu de dus, pentru că această iubire te obligă, această iubire te responsabilizează. Și, în afară de faptul că trebuie să-i mulțumesc pentru că mi-a dat oportunitatea de a face acest film, nu pot decât s-o las să mă contrazică sau să mă aprobe, cum facem noi de obicei. De ce este această iubire atât de mare si ce a mânat-o în această luptă de a produce un film, vreau s-o invit pe dumneaei să vină să vă spună…

Anca Vlad:

Corina a primit 7 premii și a uitat să le aducă. Eu am primit unul și nu l-am uitat. Unul singur, pe care scrie „Anca Vlad”.
Sunt atât de bucuroasă de faptul că am ajuns, iată, în sfârșit în seara lansării. O tot visam, o tot așteptam, de ceva timp. Povara iubirii, într-adevăr. Acum am înțeles mai multe lucruri de la tine, Corina, ascultându-te.

Era nevoie de acest film. Când am aflat că s-a stins artistul Pavel Bucur, am avut un moment foarte dificil. Eram un mare admirator al operei lui, a personalității lui, a formelor pe care le-a creat. Am simțit că s-a stins prea devreme. Nu a apucat să-și ducă la capăt atâtea proiecte pe care le avea. Pavel Bucur avea tot timpul proiecte. Înainte de orice, însă, era un mare familist. Și pentru el, totul se reducea la „fetele mele, fetele mele, fetele mele”. De altfel, s-a și stins construind un leagăn – „Să vină fetele la munte”. Împrejurările au fost așa cum au fost. Dar, marea lui durere, de care amintea mereu și mereu, era „Ce se întâmplă la Straja?”, „Ce se întâmplă cu Monumentul?”, „De ce au dispărut basoreliefurile?, „De ce se degradează?”, „De ce nu-și dau oamenii seama de valoarea pe care o are monumentul?”. Și atunci, în chip de mulțumire pentru ceea ce a creat Pavel pentru România, ne-am gândit să facem acest film. Talentul Corinei este extraordinar; tenacitatea ei, de asemenea. Și am pornit la drum, și poveștile se înlănțuie.

Și o să vedeți, în film, cum ajungi dintr-un loc în altul. Și au ajuns la Concordia Sagittaria în Italia. „Dar trebuie să filmăm la Caorle…”. „Hai la Caorle!”. „Dar trebuie să mergem la Veneția…”. „Mergeți!”. „Dar trebuie să mergem apoi la Portogruaro…”. „Mergeți la Portogruaro!”. Nu știu pe unde nu ați fost. Găsim urmele lui Pavel Bucur și ale lucrărilor și-ale amintirilor pe care le-a lăsat în atâtea locuri, bineînțeles. Nu mai vorbim de România, la Bistrița, la Constanța, la București, la Mogoșoaia și apoi la Londra, pentru finalizarea filmului. E un film care a produs multe povești. Din poveste în poveste, în poveste, în poveste, s-a creat acest film. Cred c-o să vă placă, cum ne-a plăcut și nouă.

Și apropo de producător. E foarte amuzant. Noi ne-am înțeles, în general, dar la sfârșit: „Hai să montăm!”. „Ce montăm?”. Foarte simplu. I-am explicat Corinei că 24 minute este durata standard a unui documentar. Corina zice: „Am făcut 2 ore!”. Atât uitasem să discutăm. Până la urmă, ne-am înțeles la o oră și sperăm să fie o oră de vis și pentru dumneavoastră. Mulțumesc!