BIMILENAR PUBLIUS OVIDIUS NASO
Poetul latin Publius Ovidius Naso a fost surghiunit in anul 8 d.H. la Tomis din cauze complexe – carmen et error – , pe care propriile marturii, pana acum singurele existente sau ramase din perioada antica despre edictul imperial, nu le-au lamurit in intregime, lasand loc interpretarilor si speculatiilor desfasurate pe mai multe paliere. Carmen – poezia (in special poemele de dragoste din Amores – Iubiri, Ars amandi – Arta iubirii, Remedia amores – Remediile iubirii) si error – ratacirea, o greseala sau suma greselilor comise, imprudenta poetului monden si celebru, a epicureului implicat in intrigile si scandalurile Romei, au fost motive suficient de puternice pentru ca Augustus sa-l relege la Pontul Stang (forma de expulzare prin care persoana isi pastra dreptul la cetatenie si avere), in „nu stiu ce colt al lumii”, de fapt, chiar la capatul ei, conform convingerilor sale de nezdruncinat.
Cand a fost informat despre decizia imperiala, intr-o noapte din Idele lui Noiembrie, Publius Ovidius Naso se afla pe insula Ilva Tireniana (Elba). Sfasiat de tristete a pornit spre stralucitoarea Urbe, pe care trebuia sa o paraseasca (definitiv, stim noi astazi) imediat. Ultima noapte la Roma, relatata intr-o elegie celebra din cartea I a Tristelor si scrisa pe cand se indrepta spre Tomis, isi deruleaza orele nefaste intre durere, tendinte suicidare, arderea unor manuscrise (Triste, I, 7, v. 11-16), vizita a doar doi dintre numerosii prieteni de pana atunci, incercarile de a o convinge pe sotia sa Fabia sa nu-l urmeze.
Drumul Exilului a fost lung si anevoios. Pe o nava subreda, furtuna exterioara ii egaleaza, nelinistitor, tumultum sufletesc (din cauza talazurilor, crede ca va muri fara mormant cunoscut). Imbracat in portul calabrez Brundisium (astazi Brindisi), strabate in conditii limita Marea Ionica, zareste insula Ithaca, patria celebrului erou homeric, si debarca la Lechaeum. Ovidius strabate pe uscat istmul Corintului pentru a se imbarca la Cenchreae pe o nava mai solida. Apoi poposeste in insula Imbros, indreptandu-se catre Samotrake, patria nemuritoarei Victorii. Debarcat pe aceasta ultima insula, poetul utilizeaza o noua corabie care il poarta de la Zerint pana la Tempyra (oras pe tarmul Traciei); guvernatorul Macedoniei, Sextus Pompeius, prieten mai putin afectat sau speriat de disgratia Romei, ii da bani si o escorta de legionari spre a traversa tinutul si a trece prin dreptul sau prin cetatile de coasta: Mesembria (Nessebar), Dionysopolis (Balcic), Callatis (Mangalia). Pe parcursul calatoriei, iar apoi la Tomis, poetul alcatuieste un adevarat jurnal de bord sau de uscat si inaugureaza un gen patetic, concurand aproape cu tragedia (George Calinescu).
Calatoria se termina la Tomis, o modesta asezare marina intemeiata de grecii milesieni in sec. VI i.H., unde Ovidiu soseste in anul 9 d.H., primavara, pe la mijlocul lunii mai, pentru a-si trai elegiac ultimii ani si a-si scrie lamentatiile solicitand indurare. Pe aceste tarmuri indepartate, constata poetul, pamantul ia de obicei infatisarea marii, iar locul insusi pare un pustiu nesfarsit.
Poezia de exil a lui Ovidiu: Tristia – Tristele si Epistulae ex Ponto – Scrisori de la Pontul Euxin sau Ponticele ofera informatii vitale, chiar daca distorsionate prin subiectivitate, despre localnici, despre mare, despre razboaie, despre clima, despre moravuri le si obiceiurile tomitane.
Abia in ultimii ani de viata, poetul relegat invata limba getilor, scrie poeme in graiul lor si recunoaste ospitalitatea sau aprecierea de care s-a bucurat.
Subordonate unui singur gand obsedant – revenirea in miraculoasa Roma – poemele lui Ovidius nu-l indupleca pe Augustus. Si imparatul Tiberius care-i succede acestuia la tron, nu il recheama in patrie.
Publius Ovidius Naso moare la Tomis in anul 17 (potrivit Cronicii lui Hieronim) sau in primavara anului urmator (potrivit poemului calendaristic Fastele, v. 223-226) si a fost dus pe ultimul drum cu onoruri, intr-un loc astazi necunoscut, la poarta cetatii de atunci. Poate pasii nostri chiar au trecut, nestiutori si grabiti, peste mormantul sau.
Dr. DOINA PAULEANU, Critic de arta, Directorul Muzeul de Arta din Constanta
