Artistul Valentin Scărlătescu mărturisește: „Merg adesea pe câmpuri și văd măreția extraordinară a unor astfel de arbori – între plopi și chiparoși, care mă impresionează profund prin monumentalitatea lor, prin mișcarea lor, prin singurătatea lor și cum vorbesc ei. Nu am făcut altceva decât să încerc să surprind puterea și energia acestor elemente. Mai lucrez peisaje când mă duc pe șantiere de restaurare prin Bretania. Mai am câte un răgaz și repede fac câte o schiță în culori, care se apropie mai mult de spiritul grupării Prolog.
Cea mai recentă serie poate că ar fi aceasta cu oamenii însingurați, cu cei îndepărtați de societate, care nu-și mai găsesc locul în lumea aceasta, un fel de exilați pe pământul acesta. I-am întâlnit. Am trecut în Paris pe lângă o stație de autobuz și era un tip care stătea aplecat, cu o glugă pe cap, într-o tăcere semnificativă. Mi s-a părut suspect. Nu era ca toți ceilalți. Și am stat puțin așa, am făcut un crochiu după el, pentru că stătea nemișcat. Am mai făcut un crochiu, am mai stat, m-am plimbat în jurul stației. M-am dus la el și l-am întrebat: Aveți nevoie de ceva? A ridicat o privire atât de blândă, de sinceră, de copil, zâmbind și mi-a spus: Nu, n-am nevoie de nimic. Era aproape un personaj dostoievskian. L-am pictat pe urmă. L-am pictat pentru că mi s-a părut că trebuie să intru în singurătatea acestui om și s-o arăt cumva, într-un fel anume. Deci această pictură pornește de la o realitate concretă.” (Valentin Scărlătescu, artist vizual)
Acest material vă este oferit prin Programul Catena pentru Artă.
