Nicolas Lancret (1690 – 1743)
Lancret a fost unul dintre artistii preferati ai regelui Ludovic al XV-lea, caruia i-a decorat cateva resedinte, inclusiv pe cea de la Versailles. A inceput ca gravor si pictor de scene istorice.
Daca temele lui sunt variatiuni ale celor dezvoltate de predecesorii lui, stilul, marcat de culori puternice (precum galbenul pastel in combinatie cu rosu intens), ii este foarte personal.
A pictat de-a lungul vietii mai mult de 700 de lucrari, multe dintre ele, scene alegorice si portrete.
Francois Boucher (1703 – 1770)
In operele lui Boucher regasim pasiunea pentru pictarea de personaje cu chipuri mici, gesturi cumpatate, invesmantate in haine care cad in falduri marunte.
In 1734, inregistreaza primele succese cu adevarat importante. Este primit la Academie ca pictor de scene istorice, considerate la vremea respectiva drept cel mai nobil gen al picturii.
In anii care vor urma va urca treptat in ierarhia acestei institutii, devenind pe rand, profesor, loctiitorul rectorului si, finalmente, directorul Academiei si primul pictor al curtii regale.
Jean-Baptiste Chardin (1699 – 1779)
Instruit in cultul flamand si olandez, Chardin a dat obiectelor importanta figurii umane si a tratat omul cu simplitatea si obiectivitatea acordata obiectelor.
Natura moarta ramane problema centrala a creatiei lui; in ea se rasfrang cele mai tainice intuitii ale maestrului si se reflecta cel mai bine conceptia despre lume si maniera sa individuala de a picta.
Dupa lungi cautari, la 56 de ani, Chardin isi gaseste stilul personal; acest stil constituie trasatura esentiala a capodoperelor ce se nasc urmatorilor ani. Propriu naturilor sale moarte este acel sentiment al importantei lucrului in sine; ele sunt atat de emotionale, create cu o stima adanca fata de lumea reala si sunt intr-o masura mare legate de om, putand a fi considerate naturi moarte umaniste.
Jean-Honore Fragonard (1732 – 1806)
Jean-Honoré Fragonard a fost un pictor francez, reprezentant al stilului rococo din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea.
Deoarece a creat in toate stilurile epocii, nu poate fi perfect incadrat intr-un anumit curent.
Fragonard a fost un pictor al scenelor de dragoste subtile si frivole in genul “fêtes galantes”, abordand teme indraznete, care nu dauneaza totusi intelegerii caracterului inovator al creatiei artistului.
Cand picteaza portrete, impresioneaza prin indemanarea extraordinara, iar tablourile sale cu teme istorice uimesc pe reprezentantii neoclasicismului academic.
Jean-Baptiste Greuze (1725 – 1805)
Compozitiile lui Greuze, care imbinau sensibilitatea artistului cu stilul pictorilor olandezi din secolul al XVII-lea, l-au transformat intr-un artist foarte apreciat de public, Diderot admirand, in special, “dimensiunea morala” a lucrarilor.
Pana in 1769 Greuze realizase multe portrete, iar o buna parte dintre noii sai clienti proveneau din randurile aristocratiei ruse.
Dupa 1770 Greuze s-a bucurat de un adevarat succes comercial, indeosebi prin gravurile realizate dupa picturile sale, iar la sfarsitul deceniului incepe sa realizeze din nou portrete, foarte expresive si apreciate de aristocrati.
Hubert Robert (1733 – 1808)
Supranumit “Robert al ruinelor”, Hubert Robert nu se multumeste in pictura sa doar cu tema ruinelor antice.
Are prea multa energie creatorare pentru a ramane fidel unui singur gen pictural; va deveni cunoscut ca peisagist si pictor in vederi urbane.
Calatorind mult prin Italia, se inspira din peisaje si din ruinele antice. Pe baza lor sunt realizate multe tablouri de succes despre cascadele de la Tivoli, in care artistul schimba de fiecare data unghiul de vedere, perioada din zi, densitatea luminii, precum si scenele din prim planul imaginii.
