“Theodor Aman s-a născut în 1831 la Câmpulung Muscel. Familia lui era trăitoare în Craiova și se refugiază din calea unei epidemii de ciumă, unui atac turcesc, la Câmpulung Muscel și stau acolo aproape doi ani, timp în care se naște Theodor Aman. Sigur, familia se întoarce la Craiova, unde Theodor Aman va face școala primară și îl va avea profesor pe Constantin Lecca, acesta fiind cel care observă că are de-a face cu un copil hărăzit cu un talent ieșit din comun. Este primul care va face presiune asupra mamei sale că acest copil trebuie trimis la studii serioase și nu trebuie risipit talentul lui.
Theodor Aman este fiul unui negustor aromân de mare succes, Dimitrie Dimo, pe numele lui originar, care s-a îmbogățit în urma unui negoț înfloritor cu turcii de la Vidin. Și în urma acestei relații primește o poreclă, Aman – care este cuvânt turcesc, însemnând iertare, îndurare. Turcii veneau la el cu “aman, aman” la plata datoriilor și atât de mult i s-a spus “aman, aman”, încât Dimitrie Dimo preia această poreclă ca nume de familie. Așa se face că fiii lui se nasc Aman, dar nu sunt turci. Ei sunt, de fapt, o familie de aromâni – tatăl este din familie de aromâni, iar mama lui, Pepica, venea dintr-o familie Paris cu origine în Grecia, tot aromâni. Din păcate, tatăl lui moare când Theodor Aman avea trei ani și de unde nașterea lui părea să se fi petrecut sub auspicii foarte favorabile, lucrurile se schimbă. Mama lor, care era o femeie foarte educată – știa limbi străine, cânta la pian, ceea ce i-a învățat și pe copiii ei, se ocupă în continuare de educația copiilor, dar trebuie să se ocupe și de afacerile soțului, ca să poată să păstreze familia la un anumit standard de viață. Și va reuși pentru că dintre cei cinci copii – trei băieți și două fete, cei trei băieți cu toții studiază la Paris. Primii doi vor face drept la Paris, iar Theodor Aman va studia arta la Paris, așa cum și-a dorit primul lui profesor. Dar n-a fost numai primul lui profesor care și-a dorit asta. Aman va veni pentru ultimii doi ani de școală la Colegiul Sfântul Sava din București, unde îl are ca profesor pe Carol Wallenstein, portretist excepțional pentru timpul respectiv. Și Carol Wallenstein, la rândul lui, face presiune asupra Pepicăi Aman, mama artistului, să-l trimită la studii. Și se va întâmpla acest fenomen, în 1850, la 19 ani, Theodor Aman va pleca la Paris, la cea mai bună școală a momentului. Pentru că, să nu uităm, Parisul, la timpul respectiv, era capitala culturii, artei, educației. Și, într-adevăr, L’École des Beaux-Arts este, la timpul respectiv, cea mai bună școală pe care o poate face un tânăr talentat. Învață academism, pentru că asta era educația, dar academismul a fost o școală foarte serioasă. Această educație extraordinară se observă în toate perioadele prin care va trece Aman.
Theodor Aman se întoarce definitiv în anul 1858. Plecase dintr-un Ev Mediu Târziu, se întoarce într-un Ev Mediu Târziu – un spațiu aflat sub influență otomană, așa încât, era cvasi neinteresat de artă, de pictură de șevalet. Lui Theodor Aman îi revine sarcina de a impune arta, adică pictura și sculptura, pe piața autohtonă, inclusiv de a impune în societate statutul artistului așa cum îl găsise deja în Occident. Toată generația asta se întoarce în țară și fiecare pe bucățica lui va face România modernă, aducând de acolo regulile occidentale. Va face și Aman acest lucru. Imediat cum ajunge în 1858, primul lui deziderat este de a crea o școală de artă în București, pentru că își dă seama că o societate nu poate evolua fără școală. Abia în 1864, Alexandru Ioan Cuza îi semnează decretul de fondare al școlii și acesta este începutul școlii noastre de artă care s-a perpetuat până în ziua de astăzi. O conduce până la moarte în 1891 și pe aici vor trece primii noștri maeștri de sfârșit de secol XIX – început de secol XX. Cei pe care îi cunoaștem astăzi, îi apreciem și îi admirăm, au fost studenții lui Aman.
Theodor Aman s-a căsătorit în anul 1865 cu doamna Ana, născută Politimos. Ana era fiica unui negustor aromân, Politimos, care își cumpărase rang boieresc, dar mama ei era dintr-o familie boierească de pământ, boieri din timpul lui Mihai Viteazul, familia Butculescu. Butculeștii stăteau aici în zonă, la margine de oraș și nu în centru, în Mahalaua Bradu-Boteanu. La căsătoria Anei cu Theodor Aman, aceasta primește ca zestre o bucățică de teren de la părinții ei, care au casa în vecinătate. Și încă o dovadă că Theodor Aman este ca un cronicar al timpului său – este fascinant un tablou făcut din această casă, de la nivelul etajului către stradă. Acolo vedem cum era Bucureștiul în 1868-1869, când face Aman această casă – strada Rosetti este o cărare, vis-a-vis nu este Palatul Cesianu-Racoviță, nu există Ateneul, nu există nimic din ceea ce vedem astăzi. Suntem undeva la țară. Vă dați seama ce revoluție a fost această casă în ochii contemporanilor, casă aflată undeva într-o mahala mărginașă. Toată lumea era foarte curioasă și își doreau cu toții să poată pătrunde în acest templu al artelor, cum este de fapt casa lui Aman, să vadă ce este înăuntru. Și Aman speculează această curiozitate a oamenilor și, de altfel, această curiozitate îi servește pentru promovarea artei lui. Pentru că el a venit în 1858, într-un spațiu în care omul de rând nu era sensibil la pictura de șevalet, pentru că era cvasi necunoscută. Și atunci el trebuia să impună pictura de șevalet, pentru că el chiar își dorește să trăiască în urma muncii și talentului lui. Dar pentru asta trebuia să facă o promovare și să-și convingă contemporanii. Și în această minunată casă va organiza niște seri muzicale, la care invită lumea bogată, lumea bună, a fost inclusiv Regina Elisabeta a României la una dintre seratele lui. Organizează niște concerte, la care el cântă la violoncel, pentru că învățase muzică de mic copil, mama lor i-a învățat muzică și limbi străine. Și mai avem un personaj interesant în viața lui Aman, o domnișoară – Zoe, care este de fapt, fiica doamnei Aman din prima căsătorie. Doamna Aman a fost căsătorită la 16 ani de familia ei cu un boier Gheorghe Niculescu-Dorobanțu. Și când l-a cunoscut pe Aman a divorțat, ceea ce i-a adus, bineînțeles, oprobriul public, dar s-a trecut peste. Și Zoe, fetița doamnei Aman din prima căsătorie, crește în această casă și va deveni o mare soprană internațională cunoscută sub numele de Zina de Nory. Va cânta pe toate marile scene ale lumii – Roma, Paris, Londra, ajunge și în Egipt, dar se stabilește la Londra și cântă la Covent Garden. Dar până acolo, cântă alături de Aman la aceste seri muzicale, la care lumea vine și este obligată să stea și, stând, privește în jur pereții care sunt tapetați cu tablouri și care se schimbă în permanență. Deci casa funcționează ca o galerie și mereu el își prezintă opera, astfel încet, încet, publicul se obișnuiește cu opera lui. Încep să-și dorească picturile lui și așa Aman începe să vândă.
Avem pionierat în ideea de galerie în propria casă, pionierat în ideea de colecție și colecționar. Așa se face că Theodor Aman nu este un artist care să corespundă imaginii noastre actuale. Aman nu a fost un artist sărac pentru că a știut să-și vândă talentul. De când ajunge la București, Aman are foarte multe comenzi și de la stat pentru pictură istorică, pentru că era perioada în care trebuia să trezești spiritul național și el este creatorul principalilor noștri eroi naționali. Așa cum îi cunoaștem, sunt așa cum i-a făcut Aman. Și de la particulari are comenzi importante. Nu are contracandidat pe piața de artă. Știe să folosească acest lucru. Devine un stâlp important al societății și după crearea Școlii de Artă unde este director. Este un personaj important în societate, atât de important încât în anul 1881, după Războiul de Independență, când se declară Regatul Independent al României și Principele Carol devine rege și are nevoie de simbolurile regalității, Aman a făcut proiectul pentru coroana și sceptrul României. Deci coroana noastră de oțel folosită în toate încoronările este creația lui Aman.” (Greta Șuteu, istoric de artă, muzeograf la Muzeul Theodor Aman)
Acest material vă este oferit prin Programul Catena pentru Artă.
