“Pictorul Nicolae Tonitza s-a născut în aprilie 1886, în Bârlad, în familia negustorului Neculai Toniță, fiind primul din cei cinci copii ai acestuia. Tonitza povestește cum, în timpul studiilor sale gimnaziale de la Bârlad, a avut ocazia să zărească într-un galantar, spune el, o schiță numită “O fetiță de mahala” de Nicolae Vermont, având astfel parte de prima sa revelație artistică. Curând, Nicolae Tonitza se îndrăgostește de caricaturile lui Constantin Jiquidi și, începând din 1901, începe să deseneze și el astfel de caricaturi, povestește istoricul de artă Barbu Brezianu, care îi dedică o monografie lui Nicolae Tonitza. Conturându-se astfel atât afinitatea sa, cât și priceperea sa pentru artă, Tonitza se înscrie în 1902 la Școala Națională de Belle Arte din Iași, la clasa profesorului Gheorghe Popovici, unde îi are colegi pe Ștefan Dimitrescu și Constantin Bacalu, alături de care va rămâne toată viața prieten și va picta biserici în întreaga țară. În semn de protest față de excluderea a doi dintre colegii săi din cadrul școlii, în urma afinităților lor politice – făceau parte din cercul România Muncitoare, Tonitza decide să nu se mai prezinte la examenul de diplomă și să plece la studii în Germania. Acolo se înscrie în 1907, la Academia de Arte Frumoase din München, la clasa profesorului Hugo von Habermann, unul din cofondatorii mișcării artistice a Secesionului münchenez. Anul următor se reîntoarce în țară și începe să publice caricaturi politice în revista “Furnica” și publică totodată primul său articol “Importanța criticii de artă” în revista “Arta românească” din Iași.
Se îmbarcă curând într-o călătorie în Italia și în Franța, renunțând la studiile sale din Germania. Aceste două destinații le va recomanda cu insistență prietenului său Ștefan Dimitrescu, care va sfârși prin a-și petrece acolo luna de miere – valorificată inclusiv la nivel artistic. Întorcându-ne la firul vieții lui Tonitza, în 1909, acesta alege să se stabilească la Paris și să frecventeze atelierele profesorilor Edmond Aman-Jean și Pierre Laprade. Amintim că Aman-Jean a fost anterior profesorul de pictură a lui Theodor Pallady în timpul șederii sale la Paris. Acolo, Tonitza frecventează muzee unde realizează copii după mari maeștri. Își închiriază un mic atelier în cartierul Montparnasse, unde își deschide și o expoziție personală, primită cu felicitări din partea celorlalți colegi de breaslă francezi. Se întoarce în țară în 1911 și expune la Salonul Tinerimii Artistice, lucrări realizate în această perioadă de o factură impresionistă, cu tușe generoase, mai degrabă studii de lumină.
Odată cu reîntoarcerea sa în țară, își finalizează în 1912 studiile la Școala Națională de Belle Arte din Iași și totodată, participă la un concurs în urma căruia obține un certificat pentru pictură bisericească, urmând să lucreze la bisericile de la Scorțeni și Netezești. Puțină lume știe în cazul bisericii din urmă, au lucrat acolo artiști precum Rudolf Schweitzer–Cumpăna, Aurel Jiquidi și Ștefan Dimitrescu, pe lângă Nicolae Tonitza. Anul 1913 marchează un an cu două reușite importante pentru Tonitza – pe plan profesional participă la Expoziția Oficială a Artiștilor în Viață, iar pe plan personal se căsătorește cu Ecaterina Climescu. Are cu aceasta trei copii pe Catrina, Petru, Irina și adoptă împreună și o fetiță pe nume Nineta, viitoarea actriță de teatru și de film Nineta Gusti.
În 1915, Nicolae Tonitza este profesor la Liceul Militar din Iași. Își organizează prima expoziție personală în Pasajul Majestic din București, alături de artistul Ștefan Dimitrescu. În anul 1916 este mobilizat de Marele Cartier General al Armatei Române de la Iași la Secția a III-a și participă la bătălia de la Turtucaia, în urma căreia este capturat și este dus în lagărul de prizonieri de la Kirjali din Bulgaria, unde va sta până la începutul anului 1918. Este o perioadă în care Nicolae Tonitza se îmbolnăvește de reumatism și de malarie, două boli care îl vor lăsa cu sensibilități pentru tot restul vieții, din păcate. Din această perioadă se păstrează o serie prolifică de lucrări de grafică în grafit și în acuarelă, reprezentând lagărul de la Kirjali. O lucrare cu acest subiect poate fi admirată în Colecția Dr. Sandu Lieblich de la Muzeul Colecțiilor de Artă. În 1918, la întoarcerea din prizonierat, se mută de la Iași la București și fondează, alături de prietenul său Ștefan Dimitrescu și de alți artiști precum Francisc Şirato, Oscar Han și Camil Ressu – Societatea Arta Română.
Trei ani mai târziu, din 1921, Tonitza creează prototipuri pentru fabrica de ceramică Troița, cu sediul în București, fabrică care producea veselă și cahle de sobe din ceramică smălțuită cu motive decorative românești. Un alt moment important din cadrul anului 1921, este expunerea portretului preotului ortodox și scriitorului Gala Galaction în cadrul unei expoziții personale. Lucrarea este imediat achiziționată de colecționarul de artă și literatul Alexandru Bogdan-Pitești, urmând ca mai apoi să ajungă în colecția lui Krikor Zambaccian. Lucrarea poate fi astăzi văzută în sala dedicată creației lui Tonitza de la Muzeul Zambaccian.
În perioada 1921-1924, din cauza unor dificultăți financiare, Tonitza se mută alături de familia sa la Vălenii de Munte, acolo unde își dorește la început să deschidă o Academie de pictură în aer liber. Este momentul în care se concentrează pe redarea de peisaje, de interioare ale casei, de portrete și de scene de gen cu copiii săi, cu Catrina, Petru, Irina și Nineta. Aceștia sunt surprinși în timp ce se joacă, în timp ce dorm, în timp ce citesc. Bineînțeles, deși Nicolae Tonitza scrie într-un articol din perioada interbelică că își redă copiii cu emoția unui tată, putem să identificăm și ipostaza sa de pictor, din moment ce apelează la numeroase trucuri scenografice. În fundal întotdeauna amplasează o scoarță românească, o draperie colorată sau un scaun cu tapițerie în culori vibrante. Totodată, copiii săi sunt costumați cu eșarfe, cu basmale, cu panglici. Și amintim aici de lucrarea celebră “Catiuşa Lipoveanca”, care o reprezintă, cel mai probabil, pe fiica cea mare a artistului Catrina, care este costumată drept lipoveancă. De altfel, copiii reprezintă un subiect emblematic în opera lui Tonitza, aceștia fiind reprezentați cu ochi expresivi prin două puncte de multe ori, ochi blajini, dar și ușor speriați, amintind poate de ochii de căprioară. Un alt subiect des abordat în opera lui Tonitza este nudul. În reprezentarea nudului, Tonitza se concentrează mai degrabă pe redarea fidelă, caldă a carnației decât pe senzația de tridimensionalitate. Cel mai des în această ipostază de nud o reprezenta pe soția sa, Ecaterina. O lucrare reprezentativă din această serie de nuduri este “Nud văzut din spate”, lucrare aflată astăzi în Colecția Sică Alexandrescu.
În perioada interbelică, în 1924-1938, își petrece verile la Mangalia, alături de familii de turci și de tătari, fiind impresionat de peisajele exotice semiaride din acea zonă. Singura locație care-l va impresiona mai mult pe Tonitza va fi Balcicul, despre care îi scrie într-o carte poștală prietenului său, Oscar Han, că este cu adevărat irizat, că lumina poate fi surprinsă cel mai bine numai la Balcic.
În toamna anului 1925, Tonitza este cooptat de prietenul său Ștefan Dimitrescu, în formarea unei noi grupări artistice, numită “Grupul celor patru”, alături de ceilalți doi prieteni ai lor, Oscar Han și Francisc Şirato. Acest grup își propune să nu aibă nici un fel de reguli de ordin creativ, așa cum se întâmpla în gruparea “Arta Română”, din care au făcut parte anterior toți cei patru, ci mai degrabă reguli de ordin logistic. Cei patru își propuneau să aibă o expoziție de artă organizată o dată pe an în București și un procentaj de până la 10% din ceea ce vindeau în anul respectiv să fie pus deoparte pentru închirierea sălii de anul viitor. A fost o perioadă prolifică pentru toți cei patru, însă mai ales pentru Tonitza, care de cele mai multe ori avea cele mai multe lucrări expuse în cadrul acestor manifestări. Ultima expoziție a “Grupului celor patru” are loc în formație completă în 1933, acesta fiind anul în care Ștefan Dimitrescu decedează. Anul următor se organizează o expoziție în care figurează cu rol comemorativ, autoportretul acestuia.
Anul 1928 este unul deosebit de important pentru Tonitza. I se îndeplinește visul pe care l-a nutrit timp de douăzeci de ani, și anume să-și deschidă o Academie de Pictură și de Sculptură. Profesori alături de el sunt artiștii Gheorghe Petrașcu și Frederic Storck. De altfel, în cadrul acestei academii, Tonitza predă cursuri de Artă Decorativă Bizantină, iar printre elevii săi se numără artiștii Valentin Hoeflich și Gheorghe Vânătoru. În 1930, Tonitza organizează trei expoziții personale, dintre care o putem aminti pe cea din holul Teatrului Maria Ventura, care funcționa în clădirea Teatrului Odeon de astăzi. În cadrul acestei expoziții de acuarelă, Tonitza îi adresează o scrisoare prietenului său Oscar Han, în care se plânge de faptul că în cele două săptămâni de la deschiderea expoziției nu a existat nici măcar un singur vizitator. Şi atunci dorește să-și mobilizeze toate relațiile printre jurnaliști și printre cronicari de artă, ca să se dedice acestei expoziții o cronică și să i se facă astfel publicitate. Iată astfel un fragment din provocările cu care se confrunta inclusiv un artist de anvergura lui Tonitza. Mai târziu, peste doi ani, în 1932, Tonitza ilustrează cartea “Fram, ursul polar” a lui Cezar Petrescu și, datorită succesului său, este solicitat din nou de autor pentru ilustrarea romanului “Greta Garbo”. Acest roman îi face o impresie deosebită lui Tonitza, din moment ce pune accentul pe diferența dintre clasele sociale și pe mirajul pe care îl exercita la momentul respectiv lumea occidentală, în special Hollywood-ul.
Pe tot parcursul carierei sale, dar mai ales în perioada interbelică, Tonitza a întreținut o relație specială cu colecționarii săi. Tonitza obișnuia să-i trimită bilete doctorului și colecționarului Iosif Dona, prin care îi solicita cu împrumut anumite sume de bani. Doctorul îi trimitea suma respectivă într-un plic, urmând ca pictorul să-l recompenseze pe colecționar în natură, oferindu-i la alegerea sa câteva din lucrările lui. De asemenea, în perioada interbelică, Tonitza este colecționat de Zambaccian.
În urma dispariției prietenului său Ștefan Dimitrescu, în 1933, Tonitza preia poziția sa de profesor la Academia de Arte Frumoase din Iași, urmând ca în 1937 să devină rector al acesteia. Preia totodată, pentru scurt timp și Cursul de pictură Peisaje și Figuri al lui Camil Ressu din cadrul aceleiași Academii. Din păcate, Tonitza se stinge din viață prea devreme, cu două luni înainte să împlinească vârsta de 54 de ani, în 1940 la București.” (Monica Croitoru, muzeograf la Muzeul Colecţiilor de Artă)
Acest material vă este oferit prin Programul Catena pentru Artă.
