“Pictorul Iosif Iser s-a născut în 1881 la Bucureşti, într-o familie de evrei, tatăl său fiind contabil şi funcţionar la Ploieşti şi la Piteşti. Odată cu finalizarea studiilor liceale la Ploieşti, tânărul Iosif Iser avea strânsă suma de 300 de lei din vânzarea lucrărilor sale de grafică, sumă pe care decide s-o investească ulterior într-o călătorie la Braşov şi o călătorie de studii la München. Acolo îşi doreşte iniţial să urmeze cursuri de arhitectură, dar se reorientează curând către cursurile de artă ale Academiei Regale din München. Pentru a fi admis la această Academie se instruieşte iniţial în atelierul pictorului impresionist sloven Anton Azbe, acelaşi profesor pe care l-a avut cu câţiva ani înainte şi pictorul rus Vasili Kandinski. Acolo, în cadrul cursurilor de la Academie, fiind îndrumat de profesorii săi, tânărul Iser face o serie de copii după marii maeştrii, în mod special după Tintoretto şi Rubens. Are astfel ocazia de a învăţa tainele desenului, ale compoziţiei, ale perspectivei şi ale culorii direct de la marii maeştri. Totodată la München se întâlneşte şi leagă relaţii de prietenie cu artiştii români precum Ştefan Popescu, Ipolit Strâmbu, Kimon Loghi şi Constantin Brâncuşi.
Odată cu finalizarea acestor studii de la München, Iosif Iser se întoarce în ţară şi publică o serie de desene satirice în revista “Facla” şi în cotidianul “Adevărul”, desene care tratează conflictul dintre clasele sociale, în primul rând rolul mişcării muncitoreşti în evoluţia societăţii de la acel moment. Desenele sale sunt realizate în creion, în tuş, în acuarelă, în laviu, stăpânind majoritatea tehnicilor de grafică – abilitate pentru care îl laudă şi cronicarii săi din epocă. Deschide în 1904 o expoziţie cu aceste desene satirice şi îşi câştigă renumele de a fi un desenator excelent. Abia ani mai târziu, după călătoria sa în Franţa, va deveni şi un pictor excelent.
În 1908, Iosif Iser călătoreşte la Paris, în Franţa, unde va locui pentru câteva luni şi unde se va întreţine iniţial, publicând desene satirice în revistele şi în ziarele franceze, spaniole şi germane, cele mai cunoscute din epocă, de la acel moment. Îşi petrece serile la Academiile libere de artă Amber şi Ranson, în compania artiştilor Pablo Picasso şi André Derain. În timpul liber realizează schiţe la Muzeul Louvre după artiştii săi preferaţi – Tintoretto, Corot şi Delacroix – a căror operă o va admira întreaga sa viaţă, atât din punctul de vedere al desenului, cât şi al cromaticii. Este perioada în care Iosif Iser are curajul de a picta en plein air, în aer liber, pe străzile din cartierul pitoresc Montmartre din Paris, în cimitirele pariziene, în parcurile pariziene şi nu în ultimul rând pe cheiul celebru al Senei. Desenele realizate în această perioadă în Franţa, vor fi expuse în 1909 la întoarcerea în ţară la Ateneul Român, unde îl invită inclusiv pe prietenul său André Derain să expună. Însă, din păcate, desenele expuse se dovedesc a fi mult prea avangardiste conform cronicarilor epocii, pentru gusturile societăţii bucureştene, fiind desene expresioniste, o parte dintre ele. Şi atunci din totalul de câteva zeci de lucrări expuse, vor fi achiziţionate numai trei lucrări, una singură fiind semnată de Iosif Iser. Nevoit să se întreţină, Iser pictează şi desenează în cafenelele din Bucureşti sau cafenelele din ţară. În acest context, colecţionarul de artă Krikor Zambaccian aminteşte în memoriile sale cum l-a întâlnit pe Iser în această perioadă, la Cazinoul din Constanţa, realizând pe bani portetele caricatură ale jucătorilor de bacara. Tot în aceeaşi perioadă, Iser face parte din cercul de artişti din jurul colecţionarului de artă Alexandru Bogdan Piteşti, care invită deseori artiştii pentru reuniuni literare şi artistice pe moşia sa de la Vlaici.
Începând din 1910, Iosif Iser descoperă regiunea Dobrogea şi comunităţile sale de tătari. Este o zonă în care Iser se va întoarce atât în timpul Campaniei din Balcani în 1913, cât şi în timpul şi după Primul Război Mondial. De altfel, familiile de tătari vor fi frecvent reprezentate în opera lui Iosif Iser pe fundalul unor peisaje însorite, aride sau pe fundalul unor peisaje urbane. De multe ori va folosi şi două dintre modelele sale preferate, pe Mariana şi pe Paulina, drept tătăroaice în aceste compoziţii de familie. Zona sa de interes se extinde dincolo de Dobrogea şi în Balcic, în anii 1910, unde va reveni şi în anii 1920 și 1930, în compania colegilor săi de breaslă, Nicolae Tonitza şi Ştefan Dimitrescu. În 1916, în Primul Război Mondial, Iser este înrolat de Marele Cartier General al Armatei Române într-un regiment de cartografiere, realizând cu această ocazie o serie numeroasă de schiţe reprezentând soldaţi suferinzi sau scene de bătălie.
În urma războiului, Iser va călători în Turcia alături de soţia sa, sculptoriţa Désirée, născută Sterian, fiind fascinat de această lume orientală. Este momentul în care începe să picteze compoziţii cu turcoaice sau cu odalisce, care rămân celebre în lucrările sale. În timpul călătoriei sale în Turcia, schiţează şi pictează sute de lucrări reprezentând Catedrala Sfânta Sofia, Cimitirul Eiub şi străzi cu bazaruri. Deschide la întoarcerea în ţară, în 1920, în Sala Mozart din Bucureşti, o expoziţie de amploare cu aceste lucrări. Cronicarii vremii observă în picturile lui Iosif Iser acordurile vibrante, mai ales de verde, de roşu şi de negru.
Ulterior se întoarce la Paris pentru a-şi continua studiile artistice. Iar istoricul de artă, Oscar Walter Cisek, afirmă că peisajele sale din Franţa, realizate la Cannes şi Saint-Malo în anii 1920, reflectă o mare ruptură faţă de lucrările de grafică realizate anterior. Cele mai multe dintre ele sunt în tuş şi colorate în acurelă. În paralel, Iser continuă să studieze tema odaliscelor şi a turcoaicelor. În privinţa acestei teme, se păstrează o anecdotă din epocă care ilustrează rivalitatea dintre artiştii Iosif Iser şi Theodor Pallady. Şi anume, colecţionarul de artă Krikor Zambaccian povesteşte în memoriile sale că “Pallady spunea despre turcoaicele sale că sunt elegante, că provin dintr-un harem din Constantinopol, în timp ce turcoaicele lui Iser sunt unele vulgare din Balcic, aşa că Iser ar trebui să se limiteze la desen şi să nu practice şi pictura. Iosif Iser îi răspundea pe măsură, prompt, spunându-i lui Pallady că ar fi trebuit, în loc să picteze turcoaice, să rămână la naturile statice pe care le compunea cu talentul unei vitriniere”.
Următoarea etapă a carierei lui Iser este definită de călătoria sa în Spania, la începutul anilor 1930, în Toledo, Madrid, Burgos şi Bilbao. În aceste lucrări adoptă perspective panoramice, pune accentul pe lumina caldă, pe nuanţele pământii. Spre deosebire de Dobrogea, Spania nu este cuminte – scriu cronicarii epocii, ci îl îndeamnă pe artist să experimenteze şi să se manifeste la adevarata sa capacitate creatoare.
La întoarcerea în ţară, în 1937, Iser este membru fondator al grupării artistice “Arta”, alături de colegii săi de breaslă, Nicolae Dărăscu, Gheorghe Petraşcu, Camil Ressu, Jean Alexandru Steriadi şi Eustaţiu Stoenescu. În acest context, colecţionarul de artă Zambaccian remarcă din nou în memoriile sale că “în timp ce pictorul Camil Ressu foloseşte în lucrările sale o linie calmă, precisă, punând accent pe contururile bine definite, opera lui Iosif Iser izvorăşte dintr-un imbold tumultuos şi nesăţios de a cuprinde cât mai mult, de a fascina privitorul, prin nişte compoziţii ample”.
Iser creează şi întreţine de-a lungul timpului relaţii stabile şi de prietenie cu colecţionarii de artă români. Avocatul Moise Weinberg, cunoscut prietenilor drept Mişu, pasionat de artă, cu toate că familia sa l-a descurajat în această privinţă, descoperă creaţia lui Iser în cadrul expoziţiei sale de amploare din 1938 de la Sala Dalles. Astfel domnul Weinberg achiziţionează pentru început numai două lucrări – o odaliscă şi un peisaj, de care este de altfel foarte încântat. Colecţionarul îşi învinge timiditatea pentru care era recunoscut, abia doi ani mai târziu şi-l vizitează pe Iser în atelierul său, de unde va achiziţiona periodic în următorii ani, lucrări de artă. Se leagă astfel o relaţie frumoasă de prietenie între cei doi, vizitându-se reciproc săptămânal. Iar până în 1945, într-un interval de numai 5 ani, Weinberg ajunge să deţină peste 150 de lucrări semnate de Iosif Iser, desene, picturi si gravuri. Din aceste 150 de lucrări, aproximativ 70 erau gravuri, cuprinzând aproape toate temele abordate de artist în această tehnică, în primul rând compoziţii cu personaje feminine, inclusiv personaje feminine la baie. Colecţia de artă a soţilor Weinberg este donată statului ulterior, după moartea colecţionarului, de către soţia sa Elisabeta şi poate fi admirată astăzi la Muzeul Colecţiilor de Artă.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial artistul se retrage în atelierul său şi lucrează cu pasiune şi determinare. Însă, din cauza originilor sale evreieşti, este exclus din corpul artiştilor plastici, iar statul nu-i mai cumpără lucrări. În timpul verilor se refugiază cu soţia sa Désirée la Argeş sau la Iaşi, unde pictează cu precădere scene din viaţa satului românesc. Totodată pictează după model, serii de odalisce, turcoaice, balerine şi arlechini. Numele modelelor sale preferate se regăsesc şi în denumirile lucrărilor sale de pictură – Paulina şi Mariana, acestea devenind pe rând, în funcţie de nevoile artistului, odalisce, tătăroaice sau balerine. Bineînţeles, pentru seria sa numeroasă de arlechini, apelează şi la modele masculine. După finalizarea războiului, artistul se vede nevoit să se înscrie în Partidul Comunist Român şi publică desene satirice în “Jurnalul de dimineaţă”, în “Libertatea” şi “Rampa”. Desenele sale constituie semnale de luptă, inteligent compuse, faţă de sistemul politic opresiv. Este decorat de Ministerul Artelor cu Ordinul Meritul Cultural în Grad de Ofiţer şi în această perioadă devine mentorul unor viitori artişti de succes, precum Maximilian H. Maxy, Marcel Iancu şi Henri Daniel.
La începutul anului 1948, artistul pleacă cu soţia sa la New York pentru o scurtă perioadă de timp, unde deschide o expoziţie personală de succes. Ca recunoaştere a meritelor sale, primeşte titlul de Artist Emerit al Poporului şi titlul de Membru al Academiei Republicii Populare Române. Iar cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani, Muzeul de Artă îi organizează în 1956, o vastă expoziţie retrospectivă cu aproape 400 de lucrări din toate etapele sale de creaţie şi din toate genurile artistice – pictură, desen şi gravură.
Pictorul Iosif Iser a decedat în anul 1958, la 77 de ani, în urma unei insuficienţe cardiace, fiind activ, pictând şi expunând, până în ultima zi din viaţa sa. Despre personalitatea sa se păstrează numeroase mărturii. Îi plăcea să se autoizoleze atunci când picta, devenea incisiv cu persoanele pe care nu le cunoştea şi avea un simţ critic ieşit din comun. De altfel, pe tot parcursul vieţii sale a semnat o serie de cronici de expoziţie sub pseudonimul insolit de Rembrandt.
Prin testamentul din 1970 al soţiei sale, sculptoriţa Désirée, născută Sterian, un lot de aproximativ 400 de lucrări sunt donate Statului Român. Aceste lucrări sunt expuse în cadrul Colecţiei Iosif Iser care se regăseşte astăzi la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti. În donaţia Colecţiei Iser au fost incluse obiecte de recuzită aparţinând artistului, obiecte pe care le putem observa astăzi ilustrate în picturile realizate în atelierul său.”
(Monica Croitoru, muzeograf la Muzeul Colecţiilor de Artă)
Acest material vă este oferit prin Programul Catena pentru Artă.
