Universul Emiliei Marinescu este intruchiparea unei pasiuni. In mod sigur, copilaria i-a fost aureolata de iubire si intelegere, arta sa fiind, ca atare, expresia bucuriei, energiei si vitalitatii. Si oricare din genurile in care se manifesta, peisaj, nud, compozitie, natura statica, exprima sentimentul ca nimic nu este lipsit de semnificatii in lumea in care traim.
Artista – formata la clasa profesorilor Horea Pastina, Vladimir Zamfirescu, Mihai Sarbulescu si Gheorghe Rosu – si-a propus sa vorbeasca intr-un mod direct, cu detasare, despre lumea de care se apropie si de care se lasa ispitita; de tumultul ei, de ecoul realitatii, atat la nivelul evenimentului in sine, cat si la acela al semnificatiei lucrurilor. Pictorita intra in jocul acestei lumi, cu tot entuziasmul tineretii sale: jinduieste dupa culoare si o face sa explodeze; jinduieste dupa lumina si nu o lasa sa se risipeasca; aspira spre linistea tamaduitoare a naturii pe care o rezuma intr-o “Gratie vegetala”. Este atrasa de lumea povestilor, de calul alb, ca o plutire peste ceturile timpului; de misterul care salasluieste in spatele unei masti de carnaval; de povarnisul dorurilor bine ascunse sub valul ei de gheata, dincolo de care se intinde infinitul fiintei umane.
La Venetia, a descoperit un taram magic, exact ceea ce o fascineaza dintotdeauna: istoria, enigmele trecutului, parfumul epocilor apuse; “un fragment de viata, in sarbatoare”, pe care incearca sa-l tranfigureze pe panza, dupa toate rigorile artei. Emilia Marinescu zugraveste, in culori de o particulara sinceritate, zambetul secret, uimirea, dorinta de aventura; libertatea manifestarii in toata invapaierea sufletului latin. O lume ce se grabeste sa iasa, parca, din contextul ei material spre a-si recapitula rosturile. Si provocarile.
Veronica Marinescu
