Era o poezie semnata Adrian Paunescu. Se numea “Dulcea evadare”. Au trecut de-atunci 30 de ani. Astazi, din recunostinta pentru acest mare poet, care a plecat la Ceruri, am sa transcriu aici, din memorie, aceasta poezie.
Si casa noastra e intr-o padure
Ce are arbori nenumerotati
Pe-un parapet suav, de frunze pure
Facuta din rindea si din nesat.
E casa noastra dincolo de lume,
E casa noastra dincolo de timp,
Ne dezbracam de orice fel de nume
In ciuta te preschimbi, in leu ma schimb.
Incepem vanatoarea pe podele
Pe langa focul uruind solemn,
Devii pe data tinta gurii mele
Si plang incheieturile din lemn.
Te-arunci pe geam si fugi peste zapada,
Te-mpiedici cand sunt damburi mari cu ierbi,
Si vin din intuneric sa te creada
Ciopoarele fanatice de cerbi.
Dar te-mblanzesti, sub cetina albastra
Mi te asezi, alaturi de grumaz,
Si amandoi intram in casa noastra
Si nu mai stim ce-nseamna ieri sau azi.
Si ne iubim ca fiara pe o fiara
Si n-avem chef de niciun fel de semn
Chiar daca moare lumea de afara
Noi n-auzim. Si casa e din lemn.
Iar cand epuizati un gand ne-ndeamna
Spre lumea nominala de la nord,
Iti spun fomal, “Sa ne intoarcem, doamna!”,
Iar tu raspunzi formal, “Sunt de acord!”
R.P
