Gheorghe Petraşcu a călătorit mult, îndrăgostit de farmecul caselor vechi şi de pitorescul străduţelor, fiind inspirat să lucreze în plein air. Dar a pictat neobosit şi în atelierele construite special cu ferestre mari, din Bucureşti şi Târgovişte.
Din dorinţa de a înţelege în profunzime opera artistului Gheorghe Petraşcu, ce anume îl inspira să picteze, am stat de vorbă cu Monica Croitoru, muzeograf la Muzeul Colecţiilor de Artă, istoric de artă, fiind absolventă a Universității Naționale de Arte București.
“Pictorul Gheorghe Petraşcu s-a născut în 1872 în localitatea Tecuci, din judeţul Galaţi, într-o familie de agricultori înstăriţi cu moşii la Nicoreşti şi Bogheşti, având doi fraţi mai mari – Nicolae, viitor istoric de artă, şi Vasile, care se poate să fi avut ocupaţia de medic în epocă. Numele original al familiei era cel de Petrovici, însă Nicolae îl va schimba în Petraşcu, curând urmându-i exemplul inclusiv fraţii săi mai mici Gheorghe şi Vasile.
Tânărul pictor Gheorghe Petraşcu urmează pentru un an cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, specializarea Ştiinţe ale naturii, însă renunţă la această specializare şi se înscrie la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, la clasa pictorului George Demetrescu Mirea, care era cunoscut drept cel mai bun discipol al pictorului şi fostului director Theodor Aman. Gheorghe Petraşcu îşi dă seama curând că nu este atât de atras de pictura academistă pe cât este de curentul impresionist, aşa că îşi însoţeşte colegul de atelier, pe Ipolit Strâmbulescu, în atelierul marelui maestru Nicolae Grigorescu, unde pentru o perioadă de timp îi vernisează lucrările. În felul acesta se dezvoltă o relaţie frumoasă de prietenie între Grigorescu şi Petraşcu, iar Grigorescu îl va recomanda mai târziu pe tânărul pictor promiţător Ministrului Instrucţiunii Publice Spiru Haret, pentru o bursă la Paris.
Astfel în perioada 1899-1902, Gheorghe Petraşcu studiază la Academia Privată de Artă Julian de la Paris în atelierul marelui pictor francez William-Adolphe Bouguereau. Se întoarce pentru o scurtă perioadă de timp în ţară în 1900, pentru a îşi organiza prima expoziţie personală la Ateneul Român. În legatură cu această primă expoziţie care a avut un succes deosebit în epocă, se păstrează mai multe anecdote. Prima achiziţie făcută de scriitorul şi colecţionarul de artă Alexandru Vlahuţă, un bun prieten al fratelui mai mare a lui Gheorghe, Nicolae Petraşcu, a constat într-un peisaj de la Mănăstirea Agapia. Pentru că era un subiect preferat de Vlahuţă, din moment ce sora sa Elisabeta se călugarise acolo. Un al doilea episod de amintit este vizita scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, care ocupa funcţia de primar al capitalei la acel moment. Imediat ce intră în expoziţie îl trage deoparte pe tânărul pictor Gheorghe Petraşcu şi îl intreabă care este lucrarea preferată din cadrul expoziţiei, a lui Grigorescu, pentru că pe aceea doreşte s-o cumpere pentru colecţia de artă a Bucureştiului. Iar al treilea moment inedit se constituie din vizita colegului de breaslă mai în vârstă cu patru ani, pictorul român Ştefan Luchian, care, deşi într-un stadiu avansat al bolii, face efortul de a vizita expoziţia şi îl trage şi el deoparte pe Petraşcu şi îi spune încântat de ceea ce vede “Măi baciule să ştii că ai lucrări frumoase”. Ceea ce îi oferă o încurajare deosebită lui Petraşcu. Cronica acestei prime expoziţii este redactată de arhitectul Ion Mincu, unul dintre cei mai buni arhitecţi români şi primul care creează în stil neoromânesc.
Odată ce îşi finalizează studiile la Paris, Gheorghe Petraşcu pleacă într-un periplu prin marile capitale europene pentru a vizita marile muzee de artă. Se opreşte la Londra, Amsterdam, Paris, Roma şi Florenţa. După aceea se întoarce în ţară şi se stabileşte la Bucureşti cu ajutorul fraţilor săi şi cu ajutorul verişorului lor, doctorul Constantin Petraşcu. Aceşti trei fraţi Petraşcu decid să îşi construiască o casă în Piaţa Romană, în Bucureşti, şi apelează la arhitectul Spiridon Cegăneanu, considerat şi el la rândul său cel mai bun elev al arhitectului Ion Mincu.
Astfel în 1912, Spiridon Cegăneanu proiectează o clădire în stil neoromânesc formată din trei corpuri distincte dar cu o faţadă unitară, care avea trei ieşiri – o ieşire în Piaţa Romană, una în Bulevardul Lascăr Catargiu şi încă una în strada Căderea Bastiliei, fostă strada Cometei la momentul respectiv. Această ultimă intrare corespundea reşedinţei lui Gheorghe Petraşcu. În cadrul acestei reşedinţe, urcând o scară în colimason până la etajul al doilea, se putea ajunge chiar la atelierul pictorului Petraşcu.
În timpul Primului Război Mondial este distrusă casa părintească a lui Gheorghe Petraşcu de la Nicoreşti şi simte nevoia să-şi construiască o altă casă la ţară. Şi din moment ce anterior, cu câţiva ani în urmă în 1914, pictase la Mănăstirea Viforâta şi se îndrăgostise de împrejurimi, decide ca, la începutul anilor 1920, să-şi construiască o casă la ţară la Târgovişte. Cea mai mare împlinire a sa în legătură cu realizarea acestei case este amplasarea în cadrul atelierului său de pictură de dimensiuni generoase, a unei ferestre de mari dimensiuni, care să permită intrarea luminii naturale.
Tot în anii 1920, pictorul Gheorghe Petraşcu decide să-şi construiască o reşedinţă numai a sa în Bucureşti, în zona Bulevardului Aviatorilor. Din nou, în cadrul atelierului său de pictura amplasează o fereastră de mari dimensiuni. De altfel, aceste două ateliere, cel de la Târgovişte şi cel din reşedinţa din zona Bulevardului Aviatorilor, vor fi cele mai des reprezentate în opera sa în cadrul subgenului Atelierului de artist.
Gheorghe Petraşcu a excelat cel mai mult dintre toţi pictorii români moderni în acest subgen.
Alte teme abordate de Petraşcu sunt naturile statice, peisajele cu precădere pentru perioada anilor 1920-1930 din Italia, de la Veneţia, Chioggia, Florenţa, iar din Spania din Toledo, unde pictorul Petraşcu călătoreşte şi locuieşte uneori pentru perioade de câteva luni de zile.
În cadrul călătoriilor sale în străinătate, obişnuia să picteze inclusiv en plein air după modelul impresioniştilor şi după modelul maestrului său Nicolae Grigorescu. Astfel Petraşcu căra cu el pânze sau cartoane de mici dimensiuni, pe care le începea în aer liber, iar ulteior bănuim că le finaliza în atelierul său de pictură. Este important de menţionat că, deşi realizează şi peisaje cu o perspectivă amplă, lui Gheorghe Petraşcu îi place mai mult să se concentreze asupra unor porţiuni, unor secvenţe din peisaje, surprinzând numai un capăt de pod, numai o bucată de paviment, numai un colţ dintr-o clădire. Totodată îi place să se concentreze pe un colţ de atelier surprinzând un fotoliu, câteva lucrări pe perete. Astfel, aflăm că pictorul Petraşcu este adeptul amănuntului, al detaliului, reprezentat cu substanţă prin aceste culori saturate care să ofere impresia de materialitate privitorului.
Pe lângă peisajele realizate în străinătate, Gheorghe Petraşcu realizează o serie numeroasă de peisaje în zona Dobrogei şi la Balcic. Bineînţeles la Balcic era ocazia propice de a se întâlni cu ceilalţi colegi ai săi de generaţie – Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, Eustațiu Stoenescu, alături de care fondează în perioada interbelică Societatea Artistică Arta. De cele mai multe ori, aceste peisaje sunt populate cu modele feminine, cu soţia şi cu fiica sa.
Gheorghe Petraşcu s-a căsătorit în 1911 cu Lucreţia Marinescu şi au avut împreună doi copii: Mariana, viitoare graficiană, şi Gheorghe Pichi Petraşcu, arhitect şi profesor de arhitectură.
Un moto reprezentativ pentru întregul demers artistic al lui Gheorghe Petraşcu este “Prefer paharul cât de mic, dar să fie al meu”. Prin asta Gheorghe Petraşcu se referă că nu doreşte să revoluţioneze arta românească, ci doreşte să creeze într-un stil care să-i fie caracteristic numai lui. De altfel, acest stil uşor recognoscibil este recunoscut în cronica vremii de Nicolae Tonitza şi Francisc Șirato, colegii săi de breaslă mai tineri, mai ales de Tonitza care remarcă în repetate rânduri suculenţa şi prospeţimea naturii în picturile lui Petraşcu.
Gheorghe Petraşcu este adeptul culorilor saturate, culorilor tari, a contururilor negre. Foloseşte fără teamă fundalurile negre sau foarte închise la culoare pentru naturile sale statice. Petraşcu folosea deseori tehnica impasto, ceea ce presupunea folosirea unei paste groase care să confere această senzaţie de materialitate şi care să îi definească stilul.
De-a lungul timpului tânărul pictor Gheorghe Petraşcu şi-a format şi a întreţinut relaţii cu marii colecţionari de artă români, cum ar fi inginerul textilist Krikor H. Zambaccian, doctorul Iosif Dona, inginerul petrolist Leon Lasersohn sau avocatul Moise Weinberg. Cu colecţionarul Zambaccian a avut o relaţie de peste 25 de ani presărată cu multe anecdote amintite de Zambaccian în memoriile sale. Una dintre aceste anecdote spune că Zambaccian vizitând colecţia de artă a unui prieten apropiat descoperă un cap de femeie semnat de Nicolae Grigorescu. Din moment ce are dubii cu privire la autenticitatea acestei lucrări, apelează la prietenul său, pictorul Gheorghe Petraşcu, pentru un sfat competent. Şi atunci împachetează lucrarea şi i-o trimite spre analiză lui Petraşcu. Acesta îşi dă seama că această pictură este de fapt un studiu de-al său din tinereţe şi, într-un gest de corectitudine, dându-şi seama că probabil un anticar într-un exces de zel a aşternut semnătura lui Grigorescu într-unul din colţuri, Petraşcu decide să şteargă această semnătură şi să-şi aştearnă propria semnătură, înapoind lucrarea acestui colecţionar, care este la fel de încântat de apartenenţa lucrării de pictură.
Zambaccian obişnuia să-l viziteze pe Gheorghe Petraşcu în fiecare duminică la ora 11 şi la fiecare mare sărbătoare. În cazul în care colecţionarul întârzia, era sunat de soţia pictorului, de Lucreţia, şi întrebat unde este pentru că “Iorgu îl aşteaptă”. Iorgu fiind numele de alint conferit pictorului Petraşcu de către cei apropiaţi. Bineînţeles că Zambaccian făcea tot posibilul să fie punctual. În cadrul acestor întâlniri discutau despre artă şi Petraşcu este cel care îi deschide ochii lui Zambaccian în privinţa operei lui Rembrandt.
De altfel, după modelul autoportretelor cu bereta ale lui Rembrandt, Gheorghe Petraşcu realizează şi el însuşi începând cu 1903, o serie de autoportrete cu beretă, dar nu de culoare cărămizie sau neagră, ci de culoare roşie, din moment ce ştim că acest pictor român a fost adeptul culorilor saturate, tari, care să facă impresie. Totodată Petraşcu este cel care îl încurajează pe Zambaccian să ridice penelul şi să scrie despre artă. În urma acestei încurajări se nasc două cărţi de memorii “Pagini de artă” şi “Însemnările unui amator de artă”, dar şi şase monografii de sculptori şi pictori români moderni. Una dintre monografii îi este dedicată bineînţeles lui Gheorghe Petraşcu. Lucrările achiziţionate de Zambaccian de la Petraşcu se pot vizita astăzi în cadrul Muzeului Zambaccian din strada cu acelaşi nume.
O altă relaţie deosebită a pictorului Gheorghe Petraşcu a fost cu doctorul artiştilor, Iosif Dona. În perioada interbelică, în casa doctorului Dona, se întâlneau marii artişti – Petraşcu, Tonitza, Ressu, Pallady. Toţi aceştia aveau o relaţie apropiată cu colecţionarul. Dona îl întâlneşte pe Petraşcu un pic mai devreme în 1915 şi îi cumpără încă de la prima vedere opt lucrări printre care se numără şi peisajul “Casa babei Marina”. Această lucrare alături de celelalte lucrări achiziţionate de Dona de la Gheorghe Petraşcu, pot fi astăzi admirate în cadrul colecţiei Elena şi dr. Iosif Dona de la Muzeul Colecţiilor de Artă, unde Petraşcu are o sală întreagă dedicată operei sale. În cadrul colecţiei Dona se păstrează mai multe lucrări, cu precădere peisaje, care sunt realizate de tânărul pictor Petraşcu în prima etapă a creaţiei sale în anii 1910, unde pune accentul pe partea de reprezentare a cerului în nuanţe de albastru deschis, după modelul operelor maestrului său Nicolae Grigorescu. Gheorghe Petraşcu obişnuia să-l viziteze periodic acasă pe Dona şi cu această ocazie observa pe pereţii din casa colecţionarului că operele sale sunt expuse în antiteză aproape întotdeauna cu operele lui Pallady. Ceea ce naştea întotdeauna nemulţumire atât în inima pictorului Petraşcu, cât şi a pictorului Pallady. Bineînţeles întotdeauna colecţionarul se despărţea de pictor cu promisiunea că va reorganiza panotarea lucrărilor, însă asta nu se întâmpla niciodată. Iar la următoarea vizită nemulţumirea se perpetua.
Un alt colecţionar român care i-a acordat atenţie în mod deosebit pictorului Gheorghe Petraşcu, a fost inginerul petrolist Leon Lasersohn care, timp de câţiva ani, a făcut o pasiune aproape exclusivă pentru opera lui Petraşcu, achiziţionând, conform istoricului de artă Petre Oprea, aproximativ 145 de lucrări semnate numai de Petraşcu. Leon Lasersohn îl prezintă pe bunul său prieten colecţionarul şi avocatul Moise Weinberg lui Petraşcu, acesta achiziţionând de la Petraşcu mai multe lucrări printre care două interioare de atelier – un interior al atelierului din Bucureşti şi unul al atelierului din Târgovişte. Cele două lucrări de pictură pot fi admirate astăzi în cadrul colecţiei Elisabeta şi Moise Weinberg la Muzeul Colecţiilor de Artă.
La sfârşitul perioadei interbelice, Gheorghe Petraşcu expune deseori în străinatate, la Haga, Amsterdam, Bruxelles, câştigand o recunoaştere la nivel european în acest fel. În 1933, i se organizează o amplă expoziţie retrospectivă la Fundaţia Dalles, cu peste 400 de lucrări, care naşte admiraţia tuturor colecţionarilor români de la acea vreme. Iar în 1936, devine membru al Academiei Române, fiind primul pictor român căruia i se acordă această onoare.”
(Monica Croitoru, muzeograf la Muzeul Colecţiilor de Artă)
Acest material vă este oferit prin Programul Catena pentru Artă.
