“Alexandru Ciucurencu s-a născut în 1903 în Tulcea, într-o familie cu 11 copii. Din cauza situaţiei financiare precare a familiei, tânărul Saşa, aşa cum era alintat de cei dragi lui, este nevoit să lucreze într-o cărămidărie, unde se ocupa cu încărcarea şi descărcărea cuptoarelor cu cărămizi. Ulterior, se angajează ca ajutor de chelner în Ceainăria Odesa din Tulcea, unde tânărului Saşa îi plăcea să adune hârtiile ambalajelor pachetelor de tutun care erau aruncate de clienţi, pe care obişnuia să deseneze. De altfel, conform memoriilor lui Ciucurencu, îşi dispera chiar şi propria mama atunci când obişnuia să deseneze şi să picteze pe orice suprafaţă găsea în gospodărie, inclusiv pe bucăţi de uşă. Datorită acestui fapt, mama sa decide să-l dea ucenic la iconarul şi zugravul de biserici Mihail Paraschiv. Din nou, Alexandru Ciucurencu aminteşte în memoriile sale, despre proba pe care a trebuit s-o dea ca să fie acceptat în atelierul acestui iconar. I s-a pus în faţă o icoană şi i s-a cerut s-o reproducă. Alexandru Ciucurencu a reprodus-o imediat, ceea ce a adus mulţumirea meşterului care i-a spus: Da, tu o să rămâi la mine. Aşa începe, în 1916, la vârsta de 13 ani, cariera de pictor a lui Alexandru Ciucurencu. Bineînţeles că la început era pus să se ocupe cu sarcini de curăţenie în atelier şi în grădina dimprejurul atelierului. Abia la final, când comenzile au fost mai dese, i s-a încredinţat de către meşter, realizarea de icoane în întregime.
Încet încet, Alexandru Ciucurencu a strâns banii necesari să studieze cursuri de artă la Bucureşti şi ajunge încântat în septembrie 1920 aici în capitală, având în braţele sale o lădiţă, în care era strânsă toată avuţia sa. Nenorocul face să-i fie furată această lădiţă şi este nevoit în consecinţă să se reîntoarcă în Tulcea, unde mai lucrează încă un an de zile pentru a-şi reface bugetul. În 1921, având sprijinul moral ai mamei sale, devine bursier al Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti, unde ia lecţii de desen de la sculptorul Frederic Storck şi de la pictorul Constantin Artachino. Atunci când trebuie să-şi aleagă specializarea optează pentru atelierul de pictură a lui George Demetrescu Mirea, iar după pensionarea acestuia, atelierul este preluat de Camil Ressu. De altfel, Ressu îşi va pune o amprentă hotărâtă asupra primei perioade de creaţie a pictorului Alexandru Ciucurencu. În timpul vacanţelor scolare, în perioada 1926-1928, Ciucurencu frecventează Colonia de Pictură de la Baia Mare, unde are ocazia să înveţe direct de la pictorii Alexandru Ziffer şi Janos Thorma. Deşi, mărturiseşte Ciucurencu în memoriile sale, că nu este aşa de încântat de alăturarea dintre culoarea verde şi culoarea violet, sau dintre culoarea portocaliu şi cea albastră pe care o practicau aceşti pictori. Lui Ciucurencu i se părea că contrastele sunt atât de izbitoare încât i se strepezeau dinţii.
În continuare, pictorul Alexandru Ciucurencu revine în Bucureşti şi expune pentru prima oară la Salonul Oficial în 1930 lucrarea “Lângă gară”, lucrarea sa de diplomă finalizată în 1928, în tonuri reci amintind de pictura lui Ressu. Câştigă un premiu substanţial în bani pentru această lucrare şi totodată câştigă şi un concurs de bursă. Aceşti bani îi permit să plece într-o călătorie de studiu la Paris. Acolo intră iniţial în Academia Privată de Artă Julian, însă îşi dă seama destul de repede că nu doreşte să practice stilul oficial de pictură, stilul academist. Aşa că se reorientează curând către Academia de Artă André Lhote. Iar în persoana lui André Lhote va găsi cel mai competent profesor pe care l-a avut până la acel moment. Este în primul rând fascinat de atmosfera din atelierul lui André Lhote, în sensul în care acolo se reuneau artişti de orientări stilistice diverse: realişti, postimpresionişti, expresionişti şi chiar cubişti. Este momentul în care Ciucurencu învaţă de la André Lhote despre principalele trei mijloace de exprimare artistică, despre linie, culoare şi valoraţie, André Lhote ajutându-l pe Ciucurencu să-şi definească stilul artistic. Serile, după terminarea cursurilor la Academie, Alexandru Ciucurencu şi le petrece în Muzeul Louvre, unde se opreşte cu precădere în faţa lucrărilor realizate de pictorii săi preferaţi: Hieronymus Bosch, Pieter Bruegel cel Bătrân şi Sandro Botticelli, admirând în cazul lucrărilor acestor pictori, modul în care reuşesc să utilizeze în cantităţi mici dar eficiente tonurile reci. Şi astfel curând, pictorul român Alexandru Ciucurencu se reîntoarce în Bucureşti având un stil propriu şi expunând din nou la Salonul Oficial lucrări cu o personalitate puternică, lucrate în tonuri luminoase, contururi bine definite. Nu practică umbre întunecate şi este mai degrabă adeptul raportului dintre tonurile calde şi reci. Este sesizat de această dată de Nicolae Tonitza, un cronicar prolific al epocii, care îl laudă pe Ciucurencu.
Curând, pe plan personal, Ciucurencu se căsătoreşte cu Ana Asvadurova, fiica unui fost ofiţer în armata ţaristă. De altfel, Ana va reprezenta modelul său feminin predilect în lucrările sale de pictură începând cu anii 1930. Va fi reprezentată în atelier, într-o încăpere din locuinţa sa purtând pălărie de pai cu boruri largi, rochii, costume de balerină, fiind reprezentată în timp ce se odihnea într-un fotoliu, într-un şezlong sau în timp ce dansa, costumată fiind ca balerină.
În 1934, pictorul român Alexandru Ciucurencu îşi va deschide prima expoziţie personală la Sala Mozart din Bucureşti, unde va fi reperat de colecţionarul armean de artă Krikor H. Zambaccian, care va achiziţiona cinci lucrări semnate de Ciucurencu. O parte dintre acestea se regăsesc astăzi expuse în Muzeul Zambaccian. Expune începând cu finalul anilor 1930 alături de artiştii din cercul artistic Grupul Nostru, precum Alexandru Phoebus, Paul Miracovici şi Margareta Sterian. Este invitat să participe în 1943 la Expoziţia de Artă Românească de la Helsinki, unde expune o serie de câteva peisaje. De altfel, două peisaje realizate la începutul anilor 1940, de mici dimensiuni dar de un impact vizual major sunt expuse în Colectia Șerban Andronescu Ghika de la Muzeul Colecţiilor de Artă. Dacă înainte de 1947, peisajele sale reprezentau perspective din mahalalele bucureştene sau din satele româneşti, după acest an, Ciucurencu este preocupat de reprezentarea arhitecturii nou construite în Bucureşti şi anume de Casa Scânteii, de Teatrul de Operă şi Balet şi de locuinţele muncitoreşti.
În 1948, Alexandru Ciucurencu este numit profesor la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, având şi funcţia de rector mai târziu în perioada 1968-1970. Despre activitatea sa ca pedagog se păstrează numeroase mărturii din partea studenţilor săi, printre care s-au numărat şi artiştii Marius Cilievici şi Constantin Piliuţă. Asistentul de catedră a lui Ciucurencu era artistul Vasile Grigore. Aparent conform acestor mărturii, Alexandru Ciucurencu a fost un pedagog bun, cald, răbdător şi care avea grijă să-şi întreţină financiar studenţii care proveneau din provincie, având în vedere că el însuşi se aflase la un moment dat în aceea postură şi întelegea greutăţile cu care aceştia se confruntau. Le împărtăşea deseori studenţilor săi motto-ul său de viaţă care era următorul: ”Nu amestec niciodată culoarea cu negrul, niciodată apa cu vinul şi niciodată adevărul cu minciuna”. În felul acesta putem trasa o asemănare între personalitatea directă, tranşantă şi corectă a pictorului Ciucurencu şi lucrările sale, care sunt la fel de hotărâte şi de tranşante. Sunt îndrăzneţe şi provocatoare dar fără să fie vulgare, aşa cum afirmă mai târziu anumiţi colecţionari şi critici de artă din epocă. Totodată, Ciucurencu împărtăşeşte o anecdotă din atelier şi anume – în timpul unei corecturi îşi murdăreşte haina din greşeală de o paletă de culori. Bineînţeles studenţii săi sunt îngrijoraţi în cazul unei eventuale izbucniri de mânie din partea profesorului, însă Ciucurencu îi linişteşte şi le spune că nici o problemă, murdăria de pe haine se poate spăla, însă mai greu este cu murdăria din sufletul oamenilor, făcând trimitere la toate greutăţile şi nedreptăţile pe care Ciucurencu a trebuit să le înfrunte până când a căpătat un loc de frunte în arta românească modernă de final şi contemporană.
În 1956, Alexandru Ciucurencu este numit Maestru Emerit al Artei şi câştigă Premiul “Ion Andreescu” al Academiei Române, devenind mai târziu în 1963, Membru Corespondent al Academiei. Începând din acest moment expune în cadrul unor expoziţii personale din străinătate organizate în marile oraşe europene la Budapesta, Atena, Zürich, Berlin şi Paris, câştigând astfel o recunoaştere la nivel european.
Spre finalul vieţii realizează o serie de portrete ale marilor personalităţii ale culturii româneşti cum ar fi Profesorul George Oprescu, regizorul Sică Alexandrescu, colecţionarul de artă Krikor H. Zambaccian. De altfel, este bun prieten cu inginerul petrolist Leon Lasersohn care îi colecţionează în decurs de numai câţiva ani peste 100 de lucrări şi care îi face mai târziu cunoștinţă cu un alt colecţionar, avocatul Moise Weinberg. Lui Weinberg îi va realiza un celebru portret finalizat în opt şedinţe, dovada dedicării artistului de a surprinde esenţa celui pe care îl portetiza. La final, dedică pictura “Prietenului Weinberg”, indicând relaţia strânsă care s-a legat între cei doi. Lucrarea este expusă astăzi în sala dedicată Colectiei Weinberg de la Muzeul Colecţiilor de Artă. Însă dedicaţiile lui Ciucurencu pe lucrări nu reprezintă un aspect inedit, acesta semnând lucrările dedicate prietenilor săi colecţionari printre care se numără şi avocatul Hurmuz Aznavorian şi doctorul Iosif Dona. De altfel, îi realizează doctorului Dona un portret de mari dimensiuni în care pune mai mult accentul pe atmosfera din lucrare. Deşi trăsăturile fizice sunt unele fidele portretului doctorului Dona, mai degrabă atmosfera lucrării sugerează portretul moral al colecţionarului – firea sa hotărâtă, dar totodată elegantă şi cumpătată.
Spre finalul vieţii, paleta pictorului Alexandru Ciucurencu se rafinează, foloseşte mai puţine culori tari şi evoluează către o geometrizare a formelor sale. Istoricul de artă Radu Ionescu poveşte cum la momentul decesului lui Ciucurencu în 1977, pe şevaletul din atelierul său se regăsea o pânză cu o compoziţie abia schiţată. Însă acea compoziţie reprezenta volume şi rotunjimi voluptoase, remarca istoricul de artă, care erau radical diferite de ceea ce crease anterior Ciucurencu şi care presupune el, ar fi putut să anunţe o nouă etapă de creaţie în opera lui Ciucurencu. Din păcate nu vom afla niciodată.” (Monica Croitoru, muzeograf la Muzeul Colecţiilor de Artă)
Acest material vă este oferit prin Programul Catena pentru Artă.
