Intre 1893 – 1984, Sisley picteaza nu mai putin de 14 variante ale Catedralei din Moret, in diverse momente ale zilei, ale anului si stari meteorologice.
Una dintre aceste variante, “Moret, malurile raului Loing”, din 1892, a putut fi admirata intr-una dintre expozitiile de la Bucuresti. Tabloul apartine Muzeului d’Orsay din Paris, care detine cele mai importante opere ale impresionismului francez.
In sectiunea inchinata artei plastice franceze din secolul al XX-lea se gasesc si doua tablouri ale lui Paul Cezanne: “Curte de ferma in Auvers” si “Ispitirea Sfantului Anton”. In istoria picturii universale, opera lui Cezanne a marcat una dintre cele mai originale sinteze, pentru momentul in care s-a produs.
Paul Cezanne isi dorise de cand era copil sa devina un mare artist. Tatal sau incerca mereu sa-l faca sa se razgandeasca, spunandu-i:
– Pictorii nu castiga mai nimic si ai nevoie de bani ca sa traiesti asa cum se cuvine.
– Nu ma intereseaza sa fiu bogat, imi doresc sa pictez.
Cezane nu a fost niciodata bogat, caci tablourile sale au inceput sa se vanda doar dupa moartea sa. Nu a trait nici in saracie, pentru ca tatal sau fusese bancher, asa ca avusese grija sa-i lase suficienti bani, dar nu suficienti pentru o viata luxoasa. Odata, in Paris, cand era destul de stramtorat, s-a intalnit cu Renoir. Cezanne avea sub brat tabloul sau “Les Baigneuses”, care avea ulterior sa valoreze enorm, cautand un cumparator, pe orice suma. Renoir a ridicat din umeri. La ce-i trebuia un tablou, cand se chinuia destul cu ale lui?!
La urmatoarea intalnire, Cezanne a recunoscut ca nu a putut sa vanda tabloul, asa ca il facuse cadou unui prieten muzician, pasionat de arta, dar prea sarac sa cumpere picturi. Dupa moartea lui Cezanne, un celebru negustor, numit Vollard, a inceput sa-i caute tablourile, mergand prin casele celor care il cunoscusera pe artist. Nu mica i-a fost surpriza cand a fost cautat de un biet taran, care primise de la Cezanne un tablou. Taranul i-a cerut o suma pe care o credea fabuloasa, 150 de franci, pe care Vollard i-a platit fara ezitare. Dupa cum povestea ulterior, ar fi dat si 1500 de franci. Nu se stie cu ce suma a vandut Vollard tabloul mai tarziu.
