Monumentul de la Straja. De la butaforie la sculptura monumentala si…invers

In 1977 i s-a deschis usa teatrului.

Sa ii ascultam povestea .

C.V.: Sa definim termenul de butaforie. Ne aflam la Teatrul National, in atelierul de butaforie al Teatrului National Bucuresti si vreau sa incepem prin a defini chiar acest termen.

V.P.: In zilele noastre se foloseste destul de des in sens peiorativ cuvantul „butaforie”, care inseamna de fapt o imitatie, e ceva care nu e real, o imitatie. Dar in teatru devine arta pentru ca participa la spectacol in cadrul scenografiei. Pentru ca nu poti sa vii cu un bolovan din piatra reala sau zid real, deci le imiti si sigur ca depinde de felul in care le imiti. Daca-s prost facute sigur ca pierde spectacolul , pe partea de scenografie. De aceea devine arta in cadrul spectacolului. D aceea poate sa devina arta si de obicei asa se intampla.

C.V: Exista anumite tehnici care sunt imprumutate din tehnicile folosite in sculptura, in constructii in cadrul mestesugului butaforiei?

V.P.: Principiul e acelasi, tehnica este aceeasi. Trebuie doar sa te gandesti la ce trebuie sa foloseasca obiectul pe care il faci . In teatru trebuie sa folosesti materiale cat mai usoare si cat mai rezistente. Spectacolul dureaza, uneori, ani de zile, obiectele trebuie manipulate, duse, aduse, depozitate… si atunci ideal este sa fie cat mai usor si cat mai rezistent. Dar principiul de a realiza, de exemplu sculptura e acelasi ca in orice sculptura.

C.V.: Cand v-ati indragostit de sculptura?

V.P: Din liceu. Eu am facut Liceul de Arta de la Cluj. Acolo m-am cunoscut cu Pavel [Bucur], eram colegi, nu in aceeasi clasa…. Asa m-am cunoscut cu Pavel Bucur, inca de la liceu. Si apoi am facut facultatea, eu la Cluj, el s-a mutat la Bucuresti. Apoi cand am venit si eu in Bucuresti, treceam des pe la el, prin atelier. Simteam nevoia sa ma incarc. El era, uite ca vorbesc la trecut, el era un om extrem de optimist si tot timpul activ. Si te ajuta sa devii mai optimist.

C.V: Cum ati ajuns la Teatrul National?

V.P.: Intamplator. Eu de fapt imi luasem repartitia la Craiova, am lucrat acolo vreo 2 ani si ceva, m-am mutat langa Bucuresti, de la Bucuresti am ajuns la Buftea. Fiul profesorului, el m-a adus de la Craiova si avea un prieten bun, regizor, care a fost profesorul lui Dan Puric. Venind pe acolo, lucra in invatamant, pe langa Bucuresti, a zis: ”Hai la Buftea, ca au nevoie de un sculptor”. Si asa am ajuns la Buftea. Dar intre timp eu dadusem un fel de proba pentru Opera, pentru ca la Opera aveau nevoie de un sculptor. Am lucrat un an la Buftea si intre timp ma tot sunau cei de la Opera sa vin la ei, sa vin la ei. La Opera chiar exista un atelier de butaforie. Aveau angajati vreo cinci butafori si le trebuiau un sculptor. Asa am venit eu la Opera. Nationalul nu avea atelier de butaforie atunci. De la Opera ne-am dus, dupa cutremur la National. Tocmai se punea piesa Romulus cel Mare, in care juca Beligan rolul principal, Simona Bondoc, actori mari. In scenografie aveau nevoie de vreo 13, 14 busturi care trebuia sa para de marmura. Era si bustul lui Beligan. Asa am ajuns la National. La National am continuat pana astazi; intre timp s-au mai schimbat oamenii, s-au angajat altii. Acum sunt cativa tineri. Si atelierul merge in continuare.

C.V: Actualii artisti plasctici, sculptori care absolva facultatea de arte plasctice.. mai sunt in continuare amatori pentru a lucra in ateliere, in cinematografie, in teatru?

V.P.: Daaaaa, sigur ca da! Mai ales ca sunt atat de putine locuri unde pot sa-si continue lucrul, unde pot avea un salariu. Un absolvent de arte plasctice foarte greu isi gaseste un loc de munca. Pentru ca doar din creatie nu ai cum sa razbesti; iar la noi lucrurile merg din ce in ce mai prost. Ati vazut ca apar tot felul de busturi, unele mai urate ca altele. Nu cei mai buni sculptori realizeaza acele busturi . Si sunt destui buni care nu au ocazia sa lefaca. In schimb apar tot felul de uratenii… si asta-i foarte trist. Foarte trist pentru ca are influenta asupra noastra, a tuturor. Una e daca oamenii se plimba printre lucruri frumoase si alta e daca sunt lucruri urate in jurul lor.

C.V: Da, mediul schimba gustul, simtul estetic, il perverteste…

V.P. : Apropo de asta, ca tot suntem in teatru… stiti fatada teatrului cum era? Cand Ceausescu a vrut sa acopere forma asta care mie mi se pare foarte frumoasa, pe care o concepuse arhitectul, Ceausescu a pus sa fie acoperita cu arcadele alea urate. La inceput, cand veneam dimineata la serviciu, vedeam cum se tot urateste. Am suferit atunci… deci apropo de ce vorbeam inainte. Culmea ca, dupa un timp m-am obisnuit si nu ma mai deranja. Cand s-au dat jos[arcadele], m-am bucurat, ma asteptam. Multi spuneau ca vai, dar de ce?… ce frumoasa erau! Ce inseamna sa pervertesti gustul publicului, daca in fata ochiului acesta [publicul] are tot lucruri urate.

C.V: Numiti un spectacol care v-a reprezentat cel mai bine, in calitate de artist sculptor si butafor, dintre cele la care ati lucrat la Teatrul National?

V.P: Primul cred ca ar fi Caligula, unde am lucrat cu Paul Bortnovschi. Tot decorul a fost facut in atelierul de butaforie. Si practicabilile trebuia sa para piatra, marmura. Flancurile, totul trebuia sa para ziduri. A fost un spectacol care a si pus probleme, dar a si iesit extraordinar, cu actori foarte mari [Ovidu Iuliu Moldovan, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici,Radu Beligan, Mircea Albulescu, Victor Moldovan, Constantin Dinulescu,Alfred Demmetriu, Ioan Muresan, Gabriel Oseciuc si Claudiu Bleont], un regizor foarte mare [Horea Popescu], scenograful foarte bun…. recunosc ca a fost unul dintre marii scenografi ai nostri.

Dar si cu Tofan… Tofan a pus „O scisoare pierduta”, foarte interesanta viziune scenografica, in regia lui Radu Beligan. Apareau doua oglinzi mari care pareau ochelarii lui Caragiale. Probabil s-a gandit scenograful si la asta. Dar era impodobita cumva intr-un stil rococo. Era plin de trandafiri, de amorasi.. a fost un decor frumos. Au fost multe, foarte multe… le-am cam uitat.

Am lucrat si pentru tineri scenografi. De exemplu Maria Miu era in anul 2 cand a venit impreuna cu Ducu Darie; erau colegi, montau impreuna spectacole, erau studenti in acelasi an. Cu multi am lucrat de cand erau studenti.

C.V: Si intre atatea spectacole si activitatea din atelierul de butaforie de la Teatrul National, ati mai avut timp de sculptura dumneavoastra?

P: Mai putin, ce-i drept. Am mai fost si in cateva tabere de creatie. Am mai facut lucrari mici pentru mine, pentru expozitii (erau expozitii atunci, in fiecare an… republicane, municipalele, sculptura mica). Eram prezent in expozitii, dar lucrari mari… nu, acolo trebuie sa primesti comanda. Asa am ajuns sa lucrez cu Pavel [Bucur].El castigase concursul pentru monumentul de la Calafat, si lupta era mare. L-am ajutat si m-am bucurat ca sa castige monumentul. L-am ajutat la basorelieful ala mare, primul lui basorelief mare. Si asa am ajuns la schitele pentru monumentul de la Canal, unde lupta a fost foarte mare. Au fost multe machete, foarte multe prezentate. In final ramasesera vreo 3. Monumentul lui, schita lui cu acel simbol superb. I-am zis sa-l faca impreuna cu Iorgos Iliopoulos, sculptor grec, lui i-a placut cum erau asezate basoreliefurile. Cumva i-am pus sa lucreze impreuna. La basorelief am lucrat si eu. Atunci s-au facut 3 basoreliefuri. Pavel l-a facut pe cel central, ca aia era comanda, eu am facut unul cu scene de munca, iar Iorgos altul. Dar mari. Lucrarile nu le-ati vazut, ca au disparut, fiind atat de mult bronz. Nu stiu daca ati vazut poze?

C.V: inteleg ca dumneavoastra ati facut schitele pentru toate cele 3?

V.P.: La un moment dat DA. Erau alte lupte atunci decat astazi. Erau si competitori cu relatii politice. Au aflat ca Pavel Bucur era plecat cu o expozitie in Italia. Si ce a zis grupa adversarilor (nu mai stiu exact care erau sculptorii, care aveau relatii pe alta parte, prin tovarasa)? Au zis: „Acum e momentul sa-l sabotam pe Pavel”. Au aranjat sa se tina o comisie din nou. A doua zi trebuia ca macheta de concurs a lui Pavel sa apara din nou cu machetele basoreliefurilor incorporate. Dar Pavel era in Italia. Atunci a venit Mircea Mihai [arhitect, seful Comisiei de sculptura monumentala din Ministerul Culturii si Educatiei Socialiste] la mine , disperat ca pana maine trebuie sa fie trei basoreliefuri gata, in faza de macheta, pentru completarea Monumentului . Si m-am apucat, aveam o colega sculptorita Flavia, iar pana dimineata am facut trei basoreliefuri. A doua zi dimineata erau prezente, Nea Mircea [ Mihai] s-a dus cu ele. Asa am ramas in concurs, altfel se pierdea ceea ce se castigase…

C.V: Altfel lucrarea sa n-ar fi castigat concursul?

V.P.: Pavel a aflat pana la urma de aceasta intamplare si a doua zi a aparut si el. Dar foarte greu s-a facut monumentul acela… Are o poveste ciudata… si ce destin!!!

Spre final am mers cu Pavel. L-am vazut gata[ Monumentul de la Straja] si am realizat dimensiunea operei… ca pana atunci basorelieful ala atat de mare nici nu mi-l inchipuiam, nu-mi dadeam seama… dar turnat in bronz acolo, am inceput sa fiu multumit de el. Atunci, pe loc, nu m-am uitat atent la el, ziceam, „lasa ca vom veni peste o luna cand va fi dezvelirea”… eee, … dezvelirea n-a mai avut loc.

Intre timp a venit si revolutia.

Simbolul acestui Monument Inaripat de la Straja nu are nimic de a face cu comunismul. Este o victorie. Iti aminteste de Victoria de la Samothraki, dar doar ca spirit, nu ca femeie sau ca un personaj… e altceva.

C.V: la basorelief unde ati lucrat?

P: Lucrarile s-au facut la Combinatul Fondului Plastic, unde existau spatii exceptionale pe vremea aia, unde de fapt se faceau toate lucrarile monumentale. Acolo erau si atelierele de turnat in bronz.

C.V: Pe care dintre cele 3 basoreliefuri l-ati facut dumneavoastra?

P: Cel din stanga, cum te uiti la Monument.

C.V: Ce reprezenta ?

P: Scena de munca… tineri care muncesc. De fapt sunt 3 grupuri si Canalul se vede in perspectiva. Asta mi s-a parut interesant cand l-am vazut pus: ca aveam jos Canalul imens in zona aia, il vezi in trepte care se repeta apoi in basorelieful de 14m pe 3,5m… era interesant. Din pacate, nu mai e. Eu am ceva poze, nu le am aici, dar cred ca le gasiti… ceva, ceva cred ca s-a pastrat in poze, nu?

C.V: Cum erau prinse basoreliefurile? S-a gandit inainte un sistem de prindere, in special pentru aceste basoreliefuri?

V. P: Siguuuur!!! La Combinatul Fondului Plastic. Ei aveau atelierul de turnat in bronz si ei faceau si montarea, specialistii. N-am fost cand s-a montat, dar Pavel a angajat pentru toata lucrarea unul dintre cei mai buni ingineri de rezistenta. Deci simbolul este calculat sa reziste, pentru ca acolo este o zona de vanturi. Si ati vazut cat de mari sunt formele alea, daca nu ar fi fost bine gandite, va dati seama ce s-ar fi putut intampla !

C.V: Credeti ca desenele figurative nu aveau nicio legatura cu „Inaripata”?

V.P.: NU!!!

C.V: Dar existenta lor a fost o conditie pentru realizarea acestui Monument de la Straja ?

V.P.: Sigur ca da. Asa s-a cerut inca de la inceput. Sa fie ilustrata cumva activitatea tinerilor. Initial au zis sa puna numai un mic obelisc (zambeste ironic) ….ala nici nu s-ar fi vazut. Si sigur ca meritul lui Pavel a fost, ca daca tot facem, sa facem ceva maret. Bine… si Canalul se credea ca va fi ceva maret, ca functionalitate.

C.V.: Este, acum functioneaza la capacitate maxima…. Daca ati avea o autoritate si fondurile necesare, ce ati face? Basoreliefurile nu mai sunt, dar in locul lor, ce ati pune?

V.P: Bineinteles ca n-as mai pune reliefuri cu oameni muncind la Canal sau cu familia Ceausescu… . Ar trebui gasit ceva, poate abstract, pentru ca e suficient. Dar chiar daca nu s-ar pune nimic , lucrarea lui Pavel e atat de frumoasa,incat e suficienta ea singura ! …Poate ca sunt subiectiv, pentru ca am fost prieteni inca din copilarie, dar oricum e lucrarea lui cea mai frumoasa, o lucrare de-o viata. Ea este foarte bine facuta chiar si pentru dimensiunea aceea, ceea ce e foarte greu, nu stiu daca se vor mai face vreodata la noi astfel de lucrari… ea poate sa traiasca si fara basoreliefuri. Dar sigur ceva s-ar putea gasi, poate ceva abstract, ca sa ajute. Poate as face niste falduri pe verticala… poate ar merge pe orizontala sa copiez apele… din pacate nu e Pavel sa le conceapa el…

E mare lucru ca a reusit. S-a zbatut mult, a fost un chin, au fost lupte mari, a reusit sa faca mare lucru. E cea mai frumoase lucrare a lui. Asta il reprezinta pe el de fapt.

C.V. Despre el imi puteti spune ceva?

V.P. : Ca om… ma duceam la el, asa am inceput sa lucram, pentru ca era extrem de prietenos si sociabil, isi facea prieteni in toate domeniile… peste tot, unde se ducea, el isi facea prieteni, tot timpul, asa era firea lui. Si extrem de muncitor, optimist, avea o putere de munca fantastica.. poate d-aia, vedeti, inima n-a mai… da…., asta e cu Pavel.

C.V.: Urmeaza cea mai importanta intrebare pe care v-o pot pune vis – a – vis de monumentul de la Straja, la care ati lucrat: Ce simte un artist atunci cand stie ca i s-a furat opera?

V.P.: Socul e mare, pentru ca o lucrare nu inseamna munca pe care a depus-o, ci si suflet si multe altele… sigur, e un soc ca si cand pierzi ceva, pentru ca stii ca de fapt au luat-o ca s-o distruga, s-o topeasca. E altceva cand vinzi o lucrare,cand ai pierdut o lucrare , cand ai dat-o…. atunci stii ca ea exista,undeva, ca cineva oapreciaza… Dar cand au luat-o special ca s-o distruga…, e cumplit….

C.V: Aveti vreun sentiment vis-a-vis de treaba asta?

V. P: Este ca si cum ai pierde pe cineva drag… si la varsta asta, toti incepem sa pierdem pe cineva drag. Dar mai e ceva in sensul asta: parca te gandesti cumva la destin, intotdeauna cand pierzi pe cineva. Te gandesti la asta obsesiv. Eu, de exemplu, am pierdut multe lucrari, distruse… si de asta eu in bronz (eram indragostit de bronz) nu mai torn. Odata pentru ca si costa enorm, dar ma gandesc ca parca lumea a innebunit si cum vede ceva de metal, se si gandeste cum sa scoata „de-o bere acolo”…. e ceva cumplit.

C.V.: Va simtiti frustrat pentru ca nu puteti face nimic?

V. P: Pai nu prea poti face nimic … desi exista niste legi internationale. De aia ea [Inaripata de la Straja] n-a fost nici macar dezvelita, nu se stie nici cine trebuia s-o preia…. au si profitat de asta. Pentru ca n-au luat-o cei care umbla pe strada si vand fiare vechi, asta a fost luata , cumva, „oficial”.

C.V.: Furata profesionist!

V.P.: Furata profesionist. Desigur ca s-a lucrat cu niste scule speciale , macarale, plus cineva care a stiut cum s-o desfaca, pentru ca erau foarte bine prinse [basoreliefurile] si erau la inaltime… Asta este cumplit, ca nu poti sa faci nimic. Referitor la ce spuneam ieri, ca sunt atatea lucrari proaste sau urate, ….din ce in ce se impanzeste tara cu lucrari groaznice, facute de niste oameni care nu prea stiu nici meserie, nu au nici chemare, si le fac doar pentru bani si uratesc tara asta… Iar altele cu adevarat unice si importante …. dispar asa….

Lumea la noi nu intelege ca un monument este foarte important pentru ce se intampla in societate; el , pur si simplu, poate sa perverteasca gustul publicului, al societatii.

Mi-aduc aminte de un monument in care e reprezentat un erou al poporului roman. Un monument trebuie sa se adreseze tuturor : de la un copil pana la un invatat sau varstnic. Toata lumea trebuie sa inteleaga esenta acelui monument. Asa se comemoreaza inca din antichitate. Un erou era comemorat pentru ceea ce reprezenta el. Daca el a murit, in cazul despre care vorbesc eu, in inchisoare si a putrezit pur si simplu, tu, artist, nu momentul acela de slabiciune mi-l prezinti intr-un monument de for public !!!! Tu, artist, pe erou trebuie sa-l prezinti in asa fel incat poporul sa se mandreasca cu el. Un erou trebuie sa fie prezentat ca un simbol .Nu poti sa prezinti un erou in momentele lui de slabiciune. Cum spunea si F.P (nu stiu cum se scrie)„Eroii trageau mult aer in piept”. Ori chestia asta n-au stiut-o foarte multi dintre sculptorii nostri, pentru ca nu au invatat de la profesorii lor.

Monumentul nu se face pentru bani. La noi pentru asta se face. Sigur ca este vorba si despre bani pentru ca un monument nu se poate face decat cu multi bani. Dar nu pentru asta-l faci. Poti face altceva sa scoti bani multi; nu trebuie sa uratesti, pentru bani, istoria si entitatea estetica a neamului.

Nu poti sa faci asta.

Ce spun specialistii si care este povestea completa si dramatica a Monumentului Inaripat de la Straja, veti afla in curand intr-un nou film. O productie Sensoarte si Fildas Art, prin programul Catena pentru Arta.

Scenariul si regia : Corina Voicu

Imagine : Alex Andries

Art Editing : Stanislav Pescu

Producator : Corina Voicu