”Un interpret al dogmei, Sfântul Ioan Damaschinul, spunea despre îngeri că n-au nevoie să vorbească, să se audă între ei, pentru că se înțeleg și fără să treacă prin vama aceasta a cuvântului. Îngerii cu care ne înconjoară Silvia Radu au, într-adevăr, pregnanța lor, dincolo de convenite explicații sau de parafraze. Mai degrabă, suntem aduși aici sub regimul altei nevoi, altcum solidare: aceea de a fi împreună cu artista într-un fel de urgență sufletească. Silvia Radu nu pictează și nu sculptează niciodată după vreun flasc îndemn livresc. Lucrurile care se impun reprezentării sunt pentru ea indiscutabil necesare, de ordinul unei aprige constrângeri.
La rândul nostru, astfel se cade să-i urmăm demersul, cu o empatie nedezmințit ațintindu-i firmamentul lăuntric.” (Dan Hăulică, Președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă).
Text preluat din catalogul ”Silvia Radu, sculptură, pictură, desen” – ed. Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, 2015.
”Vasile Gorduz vine dintr-o lume curată, care nu mai există nici acolo de unde a venit, din Trifești. Lui i-a rămas în suflet toată aura unică a unei lumi perfecte unde totul se petrecea cu un rost, cu bucurii și tristeți. Totul mânat de legile pornite din altarul bisericii unde slujea un preot atotștiitor al învățăturii lăsate de Dumnezeu oamenilor.
Tata Mitea Nichita l-a urcat în căruța cu doi cai mâncători de jar și au ajuns, trecând prin focul bombardamentelor, în Bucureștiul anului 1944. Să lași ”raiul” pentru un război continuu, asta a fost viața pentru Vasile Gorduz.
Ceea ce este minunat,”raiul”acesta care era numai al lui, l-a hrănit neîncetat. Vasile al nostru l-a păstrat strâns cu strășnicie în pumnii lui mici de copil rămas singur într-un loc străin și i-a dat drumul doar din când în când, ca să-și hrănească himerele grăbite sau cele cu pui, sau păsările lui obișnuite, obosite de zbor, odihnindu-se cu ciocul în țărână. Purtătorul de miel se roagă cu rugăciunea lui, transhumanța îl obsedează, Victoria ce a însemnat neființa noastră, se aruncă în brațele lui Traian, Eminescu își dezleaga sandalele, ca Moise, pentru a păși pe pământul Maicii Domnului. Vasile Gorduz are un mare avantaj: poartă un nume mare, Vasile, nimeni nu i-l poate lua.
A trecut prin viață pur, nimic nu i-a alterat prospețimea gândului, frumusețea faptei, dragostea unică față de țara asta, unde el a venit pentru a-și uni cântul său unic, cu cel al altor mari iubitori de neam. Fericiți suntem toți, dacă putem să vedem de unde vine ceea ce ne-ar putea umple de fericire.” (Silvia Radu, cuvânt la inaugurarea statuii lui Mircea Eliade, 27 martie 2010)
Text preluat din catalogul “Gorduz, sculptură” – editor Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, Fundația Anastasia, 2010).
Acest material va este oferit de Programul Catena pentru Arta.
