„Lidless Eye” este o operă magistrală și de o frumusețe uluitoare, impregnată de bravura gestuală impunătoare și de intensitatea psihologică puternică, cea care marchează finalul decisiv al celebrei serii de autoportrete ale lui Adrian Ghenie în rolul lui Vincent van Gogh. De la personalități influente (Charles Darwin, Vincent van Gogh și Marcel Duchamp) până la cele notorii (Hitler, Lenin și Stalin) și cele populare (Elvis, Stan Laurel și Oliver Hardy), Ghenie i-a pictat atât pe cei faimoși, cât și pe cei infami. Dintre acestea, autoportretele sale centrate pe chipul lui Van Gogh îi sunt cele mai dragi, constituind un pilon structural crucial al dialogului său riguros atât cu istoria artei, cât și cu istoria globală contemporană.
O combinație extraordinară între istoric și personal
Inspirat de unul dintre ultimele autoportrete ale pictorului postimpresionist (Musée d’Orsay, Paris), „Lidless Eye” este o operă de referință care face aluzie nu numai la Van Gogh, ci și la o serie de surse artistice: de la clar-obscurul desăvârșit al picturii renascentiste la intensitatea psihologică brută a portretisticii lui Francis Bacon, până la manipulările abile ale suprafeței pictate în practica lui Gerhard Richter, care creează și, în același timp, sparg spațiul iluzoriu. Prin straturi păstoase și minunat de variate, acest tablou întruchipează un palimpsest pictural al identității și identificării mascate și îmbinate, făcând aluzie la capitole tulburătoare ale secolului al XX-lea și la ramificațiile lor continue. O combinație extraordinară între istoric și personal, în această lucrare Ghenie și-a revărsat admirația din copilărie pentru Van Gogh, precum și preocupările sale fundamentale privind cele mai întunecate capitole ale istoriei contemporane, manifestându-se ca o piesă emblematică în cadrul procesului său de renaștere provocatoare atât a picturii istorice, cât și a autoportretului.
În tinerețe, Ghenie era cunoscut pentru fascinația pe care i-o trezea celebrul tablou „Floarea-soarelui” al lui Van Gogh și pentru interesul pe care i-l stârnea povestea acestui mare artist și a suferinței sale cauzate de boala mintală. Relația sa cu sursa acestei lucrări își are originea în amintirile din copilărie legate de un articol dintr-o revistă, intitulat „Viața tragică a lui Vincent van Gogh”. Lipsa cărților și albumelor de artă din casa familiei Ghenie a făcut ca această revistă să rămână alături de artist timp de ani de zile; pe copertă se afla o imagine decolorată a tabloului „Floarea-soarelui” al lui Van Gogh, în timp ce articolul în sine era ilustrat cu o imagine alb-negru a autoportretului lui Van Gogh din 1889, expus la Muzeul d’Orsay din Paris. În 1998, când a vizitat acest muzeu pentru prima dată, întâlnirea lui Ghenie cu autoportretul lui Van Gogh l-a marcat profund.
Găsindu-se pe neașteptate sub privirea pătrunzătoare a lui Van Gogh, neliniștea lui Ghenie s-a transformat într-un acces violent de greață. În explorările sale ulterioare ale unuia dintre cele mai recunoscute chipuri din istoria artei, Ghenie se inspiră dintr-o multitudine de genuri istorice. „Nu poți inventa un tablou de la zero; lucrezi cu o întreagă tradiție…”, a remarcat artistul, „Limbajul pictural al secolului al XX-lea, de la colajele lui Kurt Schwitters până la picturile prin picurare ale lui Jackson Pollock, constituie o gamă de posibilități pe care le utilizez pentru a crea o pictură figurativă transistorică – o pictură a imaginii ca atare, a reprezentării” (artistul citat în „Adrian Ghenie în conversație cu Magda Radu”, Adrian Ghenie: Darwin’s Room, Cat. exp. Cat., Pavilionul României, Bienala de la Veneția, 2015, p. 31).
O reprezentare a istoriei (…) și o reflectare a propriului simț al identității
Născut în România în 1977, Ghenie a crescut sub regimul comunist represiv al lui Nicolae Ceaușescu, iar astăzi trăiește și lucrează la Berlin. Limbajul pictural visceral al artistului, recunoscut la nivel internațional, și picturile sale încărcate de tensiune psihologică explorează metaforic teme precum răutatea, totalitarismul, dictatura și însăși falibilitatea naturii umane. Așa cum explică artistul, „Trăim inevitabil într-o epocă postbelică, ceea ce înseamnă că trebuie să ne întoarcem constant cu privirea către acel moment de cotitură pentru a ne înțelege condiția actuală” (citatul artistului apare în Magda Radu, „Adrian Ghenie: Rise & Fall”, op. cit., p. 49).
În lucrarea de față, omagiul adus de Ghenie lui Van Gogh servește drept prismă prin care se poate analiza epurarea „artei degenerate” de către partidul nazist, o politică culturală esențială a național-socialismului. Un subiect puternic în opera lui Ghenie este această epurare care a avut ca scop curățarea Germaniei de „degenerare” și a dus la confiscarea a mii de opere de artă din instituții și colecții publice din toată Germania și din Europa ocupată de naziști. Operele lui Van Gogh, alături de cele ale lui Chagall, Kandinsky, Munch și Picasso, printre alții, au fost confiscate, plasând astfel maestrul postimpresionist în contextul violenței și represiunii secolului al XX-lea. Este un fapt notoriu că o selecție de tablouri „degenerate” a fost expusă în 1937, în cadrul expoziției Entartete Kunst de la München, în timp ce majoritatea au fost vândute, tranzacționate sau distruse. Pe lângă expoziția din 1937, lista finală a lui Hitler privind „Entartete Kunst” cuprindea un inventar de peste 16.000 de opere, inclusiv un autoportret al lui Van Gogh din colecția Bayerische Staatsgemäldesammlungen din München.
În esență, acest tablou este, așadar, o imagine duală: atât o reprezentare a istoriei, cât și o reflectare a propriului simț al identității al lui Ghenie. În practica sa artistică, Ghenie încearcă să abordeze modul în care evenimentele din trecut se infiltrează, influențează și bântuie prezentul. Artistul a declarat: „Mă interesează în mod deosebit starea de excepționalitate care caracterizează viața de zi cu zi în regimurile totalitare, nu doar în comunism. În astfel de circumstanțe, totul este distorsionat” (artistul citat în M. Radu, „Adrian Ghenie: Rise & Fall”, Flash Art, decembrie 2009, p. 50). În distorsionarea și ștergerea imaginii sale se ascunde, probabil, o temă predominantă a umilinței. „Nu sunt un pictor istoric”, scrie Ghenie, „dar sunt fascinat de ceea ce s-a întâmplat în secolul al XX-lea și de modul în care acest lucru continuă să modeleze prezentul. Nu simt nicio obligație de a spune asta lumii, dar pentru mine secolul al XX-lea a fost un secol al umilinței – și, prin pictura mea, încă încerc să înțeleg acest lucru” (artistul citat în Jane Neal, „Făcând referire la cinematografia slapstick, istoria artei și analele totalitarismului, picturile lui Adrian Ghenie găsesc o modalitate de a înfrunta un «secol al umilinței»”, Art Review, decembrie 2010, online). Strident de monstruoasă, dar totuși seducătoare prin intensitatea și frumusețea sa, lucrarea „Lidless Eyes” se erijează simultan în martor, victimă și purtător al istoriei recente a omenirii.
Articol preluat de pe Sothebys.com.
Sursă foto: Sothebys.com
