Premiul, acordat pentru realizările remarcabile în literatură, a recunoscut opera Anei Blandiana ca un simbol poetic al rezistenței și speranței, adânc înrădăcinate în istoria poporului român. Contribuția sa literară, elogiată de juriu, vorbește despre experiențele de opresiune și renaștere și reflectă „spiritul românesc” într-o perioadă marcată de un regim politic represiv.
Ana Blandiana, cunoscută pentru implicarea sa civică și culturală, a publicat peste 30 de volume traduse în 25 de limbi. Nu mai puțin de 11 dintre cărțile sale au fost traduse în limba spaniolă, ceea ce a contribuit la creșterea notorietății sale în Spania. Premiul a venit ca o confirmare suplimentară a aprecierii de care se bucură Ana Blandiana în rândul publicului spaniol, despre care scriitoarea a vorbit cu emoție. Ea a amintit, într-un discurs, de întâlnirea cu cei 800 de cititori din grupurile de lectură, adunați într-o sală plină, unde cărțile sale erau discutate cu o profunzime rar întâlnită. Această experiență a accentuat legătura dintre cultura română și cea spaniolă, unde poezia, afirmă Ana Blandiana, are un loc central și de mare reverberație.
Premiile „Prințesa de Asturia”, care se acordă anual în opt categorii (artă, literatură, științe sociale, comunicare și științe umaniste, cercetare științifică și tehnică, cooperare internațională și sport), au ca scop promovarea valorilor universale, recunoscând contribuțiile excepționale în diverse domenii. Ana Blandiana este a șaptea scriitoare care primește această distincție de la instituirea premiului în 1981. Printre laureații precedenți se numără și celebrul autor japonez Haruki Murakami, laureat al premiului în 2023, fapt ce subliniază prestigiul acestui premiu internațional.
Evenimentul de decernare a Premiilor „Prinţesa de Asturia”, care au fost anunţate în mai 2024, a făcut parte din seria de manifestări dedicate majoratului Alteţei Sale Regale Prinţesa de Asturia şi cea de-a zecea aniversare a Prinţesei de Asturia în calitate de preşedinte de onoare al Fundaţiei Prinţesei moştenitoare a Spaniei.
Ana Blandiana este o personalitate cu o vastă experiență literară și socială, recunoscută pentru curajul său în perioadele de cenzură și opresiune din timpul regimului comunist din România, când a fost de trei ori interzisă de la publicare. Fondatoarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței – Sighet, din Sighetul Marmației, Ana Blandiana și-a dedicat viața atât literaturii, cât și activității civice. În calitate de președintă a Academiei Civice, a promovat importanța cunoașterii istoriei și înțelegerii trecutului pentru a construi o societate bazată pe valori democratice și respect reciproc. Această recunoaștere internațională nu este doar o onoare personală pentru Ana Blandiana, ci și un simbol al aprecierii de care se bucură literatura română pe scena internațională.
Redăm discursul integral susținut de Ana Blandiana la ceremonia oficială de înmânare a trofeului:
„Ca întotdeauna când mi s-a întâmplat să iau un premiu, primul meu gând a fost la Platon şi la cununile de lauri pe care le recomandă pentru poeții alungați apoi din cetate. Al doilea gând a fost pentru țara mea.
Așa cum, atunci când cresc, copiii săraci trebuie să se-întoarcă mereu să-și ajute familia, trimițând pachete și bani, ținându-i pe cei mici la școală, orice împlinire mă întoarce acasă spre locul de unde am pornit, un loc care în istorie se numea Dacia Felix, cea cucerită de Împăratul Traian, dar în basmele românești este numit „locul în care se bat munții în capete”, un loc așezat între mai multe imperii dușmane şi dușmane între ele, căruia dintre toți vecinii numai Marea Neagră nu i-a vrut niciodată răul. Latinitatea noastră, rămasă în exil la celălalt capăt al continentului, ne-a singularizat și ne-a dat, odată cu conștiința că suntem altfel decât cei din jur, sentimentul singurătății în istorie. Un sentiment care nu mi-a permis niciodată să mă desprind, să mă înstrăinez, dar care a germinat, ca pe o soluție de supraviețuire, poezia.
Dar și gândul la Platon și gândul la țara mea mă obligă să mă întreb, în acest moment de uimitoare așezare a poeziei sub reflectoare, care mai este, care mai poate fi, legătura dintre poet și ceilalți, dintre poezie și societate, care este rostul poeziei în această lume a noastră secularizată, tehnicizată, informatizată, mondializată.
Enorma onoare pe care Fundația Prințesa de Asturias mi-o face premiindu-mă pentru poezie poate fi considerată, oare, o dovadă a importanței capitalului de speranță pe care poezia îl mai reprezintă în această lume? Mai precis, poate oare „acel ceva plăpând , înaripat și sacru”, cum definea Platon poezia, opri rostogolirea noastră spre neant?
De fapt, întrebarea, pe care nu mi-o pun pentru prima dată, este „Poate poezia salva lumea?”, iar răspunsul meu, timid dar afirmativ, e sprijinit pe uimitoare întâmplări.
Oricât ar părea de incredibil, în deceniile cinci si șase ale secolului trecut, în închisorile comuniste din România a avut loc o adevărată rezistență prin poezie. Primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume are o sală cu pereții și tavanul acoperiți în întregime cu poeme născute în detenție. În lipsa creionului și a hârtiei, interzise, orice poem avea nevoie pentru a apărea de trei persoane: cel ce îl gândea, cel ce îl memora și cel ce îl transmitea prin alfabetul Morse, și totuși, în aceste condiții dure, mii de poeme au fost compuse și au reușit să treacă din celulă în celulă și din închisoare în închisoare. Toate cărțile de memorii ale deținuților politici descriu, ca pe un ritual sacru, momentul transmiterii noilor poeme, când câte un prizonier era mutat dintr-o închisoare in alta. Iar apoi, după deschiderea închisorilor, primul gând al celor eliberați a fost să transcrie ceea ce memoraseră, fără nume de poeți sau cu autori doar presupuși adesea greșit, într-o adevărată simfonie a rezistenței spirituale, a transformării misterului poeziei într-o armă de apărare împotriva nebuniei. Iată o dovadă că, în condiții extreme, când își simțeau periclitată esența, oamenii au recurs la poezie ca la un mijloc de salvare. Atunci când în poezie se ascundeau ultimele molecule de libertate, sufocați de represiune, oamenii le căutau, le găseau şi le respirau pentru a supraviețui. Pentru că poezia nu vorbește despre realitate, ci e în stare să construiască o altă realitate în care ne putem salva. În mod ciudat, etimologic, în greaca veche numele poeziei provine din verbul poiein care înseamnă a construi.
Dar ceea ce ne-a putut salva ieri de spaimă, de ură și de nebunie nu ne poate, oare, salva azi de singurătate, de indiferență, de vidul rămas în locul credinței, de excesul de materialitate și de consum, de deficitul de spiritualitate? Andre Malraux, autorul Condiției umane, spunea că „Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Dar, dacă suntem poate prea obosiți și prea lipsiți de ardoare pentru religiozitate, nu ne-am putea salva, oare, punând în locul rămas pustiu poezia?
Pentru că, acum când în cel mai scurt timp roboții vor fi superiori oamenilor, va trebui să încercăm să rămânem deasupra prin tot ceea ce ei nu înțeleg. Căci ei vor putea să facă versuri, rime, ritmuri, iambi, trohei, dactili, sonete, rondele, epopei, dar nu vor înțelege niciodată suferința și încăpățânarea de a exprima inexprimabilul care se ascunde sub toate aceste veșminte, misterul care nu poate fi nici definit , nici înfrânt. În mod evident, Theodor W. Adorno greșea când scria că „după Auschwitz a scrie poezie e o barbarie”, din moment ce nu înțelegea că suferința nu interzice poezia, ci o potențează, îi dă strălucire și sens. Un sens din care libertatea este doar o mică parte.
La sfârșitul Imperiului Roman, care părea să fie chiar sfârșitul lumii, creștinismul a adus vestea cea bună, evanghelia iubirii aproapelui care, în pofida întregii istorii, a reușit să ne țină în echilibru mai bine de două mii de ani, până când, în secolul 20, ura (de clasă sau de rasă, între femei si bărbați, între copii şi părinți) a preluat controlul. Poezia modernă este expresia sfâșietoare a acestui dezechilibru existențial.
Sunt fericită că pot să mărturisesc, în faţa unei săli pline de spanioli, importanța pe care a avut-o în formarea mea intelectuală şi spirituală exclamația lui Miguel de Unamuno „Mă doare Spania!”. Am folosit suferința filozofului spaniol pentru sfâșierea țării sale ca pe un punct de sprijin în universul de azi, în care națiunile se estompează în fața ideologiilor, ca pe o ancoră în adâncul timpului la suprafața căruia mă lovesc valurile mereu răzgândite ale post-modernității, cărora le rezist pentru că mă doare Spania, mă doare România, mă doare lumea.
Prin țipătul lui Unamuno, descoperit în adolescență și niciodată uitat, prin cele zece volume ale mele traduse în spaniolă, răspândite în imensul spațiu hispanic, şi prin onoarea din această seară, datorată Universității din Salamanca, sunt legată pentru totdeauna de Spania.
În această seară cu ecou privilegiat sunt fericită că pot să-mi exprim recunoștința nu numai pentru premiul care mă emoționează și mă tulbură, ci şi pentru prilejul pe care mi-l dă de a spune şi a face auzite aceste cuvinte.
Premiul „Prințesa de Asturia” este altfel decât orice alt premiu oferit poeziei, pentru că în definiția lui se împreunează misterul poeziei şi misterul regalității, atât de straniu înrudite între ele prin faptul că oamenii, fără să le înțeleagă și fără să știe la ce folosesc, simt că ar fi mai puțin frumoși şi mai puțin buni fără ele. Vă mulțumesc!”
Sursa foto: Youtube RTVE
