Pictorul Corneliu Vasilescu ne-a invitat sa-i admiram noile tablouri la Galeria Galateca la sfarsitul lunii octombrie 2009.
“Era pe la sfarsitul verii anului 1954. Dupa cateva zile de calatorit cu vagoane de marfa care numai noptile erau oprite, iar noi scosi sa dormim in camp deschis, intr-o dimineata dupa prima noapte dormita in vagoanele in care se mergea asa cum se putea, unii peste altii, leganandu-ne in cor dupa cum se misca vagonul, iata-ne ajunsi si coborati intr-o crapatura de munte atat cat sa incapa o linie de tren.
Cu ochii mari deschisi cautam cerul cu disperare. Eram ca semintele negre de harbuz, cazute in interior dupa taierea si scoaterea feliei, care ridicata lasa sa patrunda lumina zilei pana la noi jos. Ar fi fost greu daca nu descopeream lumina. Privirea ne fu fulgerata de intinderea care se deschidea deasupra noastra. Sufletele ne erau salvate de privirea, care ducea cu ea pana departe ce aveam noi mai scump – libertatea -. Altfel cum era sa stim ce e aia, ca doar nu ti-o face nimeni cadou si nici faptul ca o porti in tine nu stii.
Ceea ce pastram in noi se descoperise acum si ciudat incepusem sa traim izolati unul de celalalt. Chiar si lipsa de speranta isi mutase directia functionand in scopul descoperirii de sensuri care ne facea ca ceva din noi sa tresara. Treceam dincolo de Ciudanovita, nu tu flori, nu pajisti cu verdeata. Nu erau decat parti din noi care pluteau impinse, cautandu-se a se constitui in altceva, intr-o alta realitate fara voia noastra. O sansa, NU? Cati au acest noroc?!? Senzatiile nu mai aveau cum sa functioneze. Semnele care ne agatau de povesti stiute se stersesera, emotiile Ie luara locul. Traiam acum numai prin ceea ce noi nu mai eram. Nu mai aveam sa intalnesc nimic din ceea ce pipaisem, ascultasem. Cata libertate putea fi!!!…
Nu as fi dorit sa invat nimic nou, dar nu aveam incotro.
Nu mai urmaream timpul, disparuse! Nu mai ceream, sau cautam sa mananc, sa ma culc sau sa ma scol. Toate astea ramasera pe seama – ghelbanilor – care din cand in cand cu voci satule strigau: “normaaaaa”. Si se facea ca sa ne lase dracului sa lunecam cu gandul incotro ne venea, – dincolo de Ciudanovita – acolo unde se deschidea o viata a luminii, a culorilor, a organizarilor stiute doar de tine. O taina care-ti reconstituia increderea. Nu stiam, nu intelegeam, dar merita prelungita aceasta “bucurie”, pana cand alta se va ivi… Se schita sentimentul recuperarii prin munca a demnitatii care ne fusese confiscata de ocupant.
Totul a ramas o amintire, parca miscandu-se si acum – mut, schilodindu-se, incercand sa-si caute o articulatie, plutind in ceata unui contre-jour anonim fara nopti si dimineti, patruns de un miros greu de patura mucegaita.
Purtam cu noi ca o povara sfanta, o zestre pe care nimeni nu vrea sa si-o asume!!!”
Corneliu Vasilescu
