OMÁGIU, omagii, s. n. 1. (În Evul Mediu) Ceremonie care cuprindea jurământul de credință și de supunere al unui vasal față de suzeranul său. 2.Manifestare (prin cuvinte, gesturi etc.) a credinței, respectului, admirației sau recunoștinței față de cineva; ofrandă, prinos. ◊ Expr. Omagiile mele = formulă de salut respectuos. – Din it. omaggio. OMÁGIU ~i n. 1) Donație oferită în semn de respect sau admirație față de cineva; prinos; ofrandă. ◊ ~ile mele formulă de salut reverențios. ~ din partea autorului formulă de dedicație a unei cărți. 2) ist. Jurământ de devotament al unui vasal față de suveranul său. [Sil. -giu] /
OMÁGIU, omagii, s.n. 1. (În evul mediu) Ceremonie care cuprindea jurământul de credință și de supunere al unui vasalfață de suzeranul său. 2. Manifestare (prin cuvinte, gesturi etc.) a credinței, respectului, admirației sau recunoștinței fațăde cineva; ofrandă, prinos. * Expr. Omagiile mele = formulă de salut respectuos. – Din it. omaggio.
OMÁGIU s.n. 1. Jurământ de credință făcut de un vasal seniorului său; raport dintre vasal și senior; supunere cătresuzeran. 2. Semn de respect, de admirație pentru cineva. [Pron. -giu, pl. -ii, var. omaj s.n. / < lat. homagium, it.omaggio, cf. fr. hommage]. OMÁGIU s.n. 1. Jurământ de credință făcut de un vasal seniorului său; raport dintre vasal și senior; supunere cătresuzeran. 2. Semn de respect, de admirație pentru cineva. [Pron. -giu, pl. -ii, var. omaj s.n. / < lat. homagium, it.omaggio, cf. fr. hommage].
POSTÚM, -Ă, postumi, -e, adj. 1. (Despre opere literare, științifice etc.) Publicat sau descoperit după moartea autorului. ♦ (Substantivat, f.)Postumele lui Eminescu. 2. (Despre apecieri, distincții etc.) Care se acordă, se atribuie sau se recunoaște cuiva după moarte. 3. (Jur.; despre copii) Născut după moartea tatălui. – Din fr. posthume, lat. posthumus. POSTÚM, -Ă, postumi, -e, adj. 1. (Despre opere literare, științifice etc.) Publicat după moartea autorului. ♦ (Substantivat, f.) Postumele lui Eminescu. 2. (Despre aprecieri, distincții etc.) Care se acordă, se atribuie sau se recunoaște cuiva după moarte. 3. (Jur.; despre copii) Născut după moartea tatălui. – Din fr. posthume, lat. posthumus. POSTÚM, -Ă, postumi, -e, adj. 1. (Despre o operă literară sau științifică) Rămas în manuscris și publicat după moartea autorului. Materialul poetic postum [al lui Eminescu] abia acum se dezvăluie într-o bogăție copleșitoare. SADOVEANU, E. 83. ◊ (Substantivat, f.) nFăt- Frumos fiul iepei » ar fi să fie o «postumă » [a lui Creangă]. IBRĂILEANU, S. 150. 2. (Despre o calitate, un merit etc.) Care se acordă, se atribuie, se recunoaște cuiva după moarte. De această onoare postumă nu poate scăpa nici un om de talent. CARAGIALE, O.III 243. Pentru a-și răpi chiar gloria postumă, ei răspîndeau acum în popor [o] odioasă anecdotă. HASDEU, I. V. 167. 3. (Jur.; despre copii) Născut după moartea tatălui.
POSTÚM, -Ă, postumi, -e, adj. 1. (Despre opere literare, științifice etc.) Publicat sau descoperit după moartea autorului. ♦ (Substantivat, f.)Postumele lui Eminescu. 2. (Despre apecieri, distincții etc.) Care se acordă, se atribuie sau se recunoaște cuiva după moarte. 3. (Jur.; despre copii) Născut după moartea tatălui. – Din fr. posthume, lat. posthumus.
Sursa: DLRLC (1955-1957)
